MEDITAŢIA ASUPRA CONŞTIINŢEI MORALE – PREOCUPARE CONSTANTĂ

A GÂNDIRII ETICE ROMÂNEŞTI

 

 

Sorin-Tudor Maxim

 

 

 

Abstract

This essay is based on the ground idea (underlined by Husserl) that the authentic philosophy is a discourse about the consciousness. In this context, the Romanian spirituality was always closed of the idea of the meditation about the moral consciousness, understood like a privileged expression of the consciousness itself, and has acquired much significant and interesting results for the philosophy at large.

 

 

 

 

            Spiritualităţii româneşti, atât la nivelul culturii populare cât şi din perspectiva reflecţiei sistematice, nu îi este străină cugetarea consecventă, profundă şi, adesea, originală, asupra acestui domeniu privilegiat* al gândirii filosofice autentice – conştiinţa morală.

            Ca metafizică, etica se constituie în cea mai pură ontologie – evident o ontologie a umanului – întrucât ea explică temeiurile, structura şi sensul vieţii morale trăite, pentru a desprinde reperele esenţiale ale condiţiei umane.       În această calitate, de “filosofie primă”, etica redevine – aşa cum încă filosofia stoică susţinea cu în-dreptăţire – nu un domeniu oarecare al gândirii filosofice ci chiar piatra de încercare a filosofiei. Din perspectiva filosofiei morale, reflecţia asupra conştiinţei reprezintă fundamentul înţelegerii realităţii umane, pentru că omul deplin este “O conştiinţă”, altfel spus, o fiinţă cu adevărat morală.

 

            Ethosul geto-dac şi valorile morale cuprinse şi transmise de folclorul românesc evidenţiază înţelepciu-nea poporului român şi disponibilităţile sale de a filosofa asupra trăsăturilor de conştiinţă ce trebuie să definească profilul moral al omului adevărat, care crede cu sfinţenie în dreptate, cinste, omenie, în solidaritatea cu cei aflaţi în suferinţă, care iubeşte traiul cumpătat, lipsit de excese sau patimi şi este preocupat de educaţia intelectuală şi morală proprie, cât şi a celor apropiaţi.

            Basmele populare, doinele, proverbele ilustrează triumful idealului asupra realului, biruinţa logică a binelui asupra răului, dar şi avatarurile Binelui în efortul său de a se afirma împotriva răului, expresie a conştiinţei faptului că nu există un bine absolut, un bine în sine, ci că acesta se realizează procesual, în diferite grade, rezultat al activităţii oamenilor.

            În ciuda unui evident fatalism ce caracterizează psihologia poporului român – „Aşa mi-a fost scris.”, „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus.”, „Cum vrea Dumnezeu” – folclorul românesc oglindeşte credinţa în izbânda raţiunii, a dreptăţii şi a voinţei lui Dumnezeu, prin acţiunea şi con-duita responsabilă a oamenilor, sancţionând inacţiunea şi neimplicarea, întotdeauna condamnabile din punct de vedere moral, chiar dacă juridic acest lucru arareori se întâmplă. “Ajută-te singur dacă vrei ca şi alţii să te ajute”, “Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă” sau “Prietenul la nevoie se cunoaşte” şi, mai cu seamă, “Nici gând bun fără de faptă, nici ţarină fără apă” reprezintă expresii ale acelei înţelepciuni populare care valorizează acţiunea, conştientizând ideea că fapta este adevărata măsură a vieţii morale, că abţinerea sau reţinerea de a înfăptui este reprobabilă şi, adesea, chiar imorală.

 

            Reflecţia teoretică asupra problematicii educaţiei şi conştiinţei morale se regăseşte în binecunoscutele învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie[i]. Omul ideal, desăvârşit şi întreg, se caracteri-zează prin minte – raţiune, conştiinţă – avuţie şi numele cel bun, însă valoarea supremă o constituie mintea. Cel mai mare rău pentru om este să-şi piardă mintea pentru că astfel pierde tot, şi numele cel bun şi avuţia: „Cine-şi pierde mintea, iată că sunt două răutăţi: întâi că-ţi pierzi avuţia ta, iar a doua că îţi câştigi şi nume de hulă.”

            Recomandă: înţelepciune, modestie, prevedere, comportament raţional în relaţiile cu semenii. Deşi raţiunea este, la origine, o iluminare divină, ea constituie totuşi nota caracteristică ce defineşte „omul desăvârşit”.

 

            Didahiile lui Antim Ivireanul reprezintă exemplul cel mai strălucit al eticii secolului al XVII-lea în ţara noastră. Etica sa este expresia unei viziuni dialectice asupra vieţii morale: analizând caracterul polar al virtuţilor – pentru dragoste - păcatul pizmei, pentru îndurare - nemilostivenia, pentru pace - întristarea, pentru dreptate, strâmbătatea – ne recomandă practicarea binelui şi respectarea legii morale.

 

            Cazania lui Varlaam [ii] şi Psaltirea lui Dosoftei cuprind învăţături morale transmise pe un ton familiar, direct şi cu pronunţat caracter educativ.

            Idei etice şi morale sunt cuprinse, chiar dacă nu cu caracter sistematic, şi în operele cronicarilor.

            Autorul unei Istorii a Ţării Româneşti dintru început – rămasă neterminată – stolnicul Constantin Cantacuzino, mare admirator al antichităţii greco-romane, subliniază rolul înţelepciunii în strânsă legătură cu binele moral, ca expresie a măsurii şi cumpănirii în acţiune. Foarte importantă ni se relevă sublinierea con-form căreia măsura convingerilor şi a comportamentului moral este obiectivarea conştiinţei morale prin „fapta bună”. De asemenea, importantă ni se pare şi sublinierea rolului educativ al cunoaşterii trecutului istoric pentru formarea conştiinţei morale[iii]. Raportându-se la Etica nicomahică, stolnicul C. Cantacuzino încearcă explica-rea cauzelor răului moral, nu atât ignoranţa cât mai cu seamă datorită duplicităţii unei conştiinţe imorale cu premeditare.

            Grigore Ureche susţine ideea identităţii adevăru-lui istoric cu cel moral, iar Miron Costin accentuează faptul că, în chip fericit, conştiinţa istorică se completea-ză cu conştiinţa morală. Prin modelele etice oferite, Miron Costin stigmatizează tarele morale cum sunt: lăcomia, îngâmfarea, despotismul, lipsa de măsură, amo-ralismul, invidia, corupţia, insistând asupra ideii că fapta bună – raportată la perspectiva moralei creştine – este principala valoare ce trebuie să călăuzească acţiunea umană[iv].

            Aritmologhia lui Nicolae Milescu Spătarul este o etică a conduitei care teoretizează principiile cetăţenilor buni în opoziţie cu însuşirile omului rău. (Aritmologhia, traducere 1672 (Etică), Editura Minerva, Bucureşti, 1982, pp. 300-301.) Găsim, de asemenea, o formulare explicită a imperativului categoric după care trebuie să se conducă conştiinţa morală: „fă altuia ceea ce doreşti pentru tine; dar ceea ce nu doreşti pentru tine, nici tu să nu faci altuia.” (Ibidem, p. 308)

 

            Dimitrie Cantemir leagă strâns problemele morale de ortodoxism şi de morala ortodoxă. Într-o Scrisoare despre conştiinţă, autorul Istoriei ieroglifice deosebeşte, pentru prima dată în filosofia morală românească, conştiinţa de conştiinţa morală, aceasta din urmă fiind rezultatul observării faptelor. Omul nu se naşte nici bun, nici rău; raţiunea îl orientează pe om spre bine, răul provenind din ignoranţă. Pentru perfecţiune este necesară cunoaşterea de sine. Fiind o fiinţă nobilă – raţionalitatea îi conferă această nobleţe – omul poate distinge şi opta între bine şi rău, între scopurile bune şi cele rele.

            Adept al stoicismului – publică chiar un "decalog al stoicilor[v] - Dimitrie Cantemir afirmă că oamenii, în lipsa educaţiei, pot căpăta moravuri rele. Ca imperativ moral, Decalogul stoic propune: „Urmează-ţi firea”.

            Odată cu Dimitrie Cantemir, gândirea teoretică românească – ne spune Petre Dumitrescu – încetează să se refere la relaţia omului cu Dumnezeu, trăsătură dominantă a conştiinţei româneşti de până atunci, pentru a pune în mod deschis şi direct “problema relaţiei dintre om şi propria sa conştiinţă legislatoare”[vi]. Chiar dacă prinţul cărturar îşi întemeiază morala pe religie, el face aceasta “ca un filosofi (s.n.) care se adresează unor oameni doritori să-şi cultive sufletul”[vii].

            Marele merit al gânditorului umanist moldav este de a fi deschis calea reflecţiei sistemice asupra conştiinţei în etica şi filosofia morală românească.

 

            Odată cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, studiile morale se înscriu firesc în cadrul filosofiei morale, problematica conştiinţei morale fiind abordată în mod explicit şi sistematic.

            Samuil Micu (1745-1806), reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, face o distincţie subtilă între drept şi etică (în Învăţătura metafizicii, în partea a III-a: „Etica sau învăţătura obiceiurilor”), subliniind că, dacă dreptul elaborează legile şi ne învaţă ce trebuie să facem, etica ne arată cum trebuie să alegem legile firii. În comportamen-tul moral, conştiinţa morală are un rol important: fapta bună nu poate fi realizată dacă nu i se cunoaşte înţelesul; intelectul, raţiunea, facilitează îndeplinirea faptelor bune pentru că asigură înţelepciunea fiinţei.

            Pledând pentru echilibru „în toate cele”, S. Micu investighează însuşirile omului înzestrat cu conştiinţă morală (virtuţile sale): nu este nici ascet, nici hedonist; se caracterizează prin cumpătare, aceasta presupunând cenzura raţiunii şi educarea simţurilor pentru a evita plăcerile exagerate şi a păstra fireasca măsură (cap. IV); curăţenia sufletească (fidelitatea) îi este proprie, îl îndeamnă către sârguinţă, strădanie, dărnicie şi modestie, ferindu-l, în acelaşi timp, de viciile lenei, bicisniciei sau mişeliei (cap. V); în sfârşit, este înzestrat cu răbdare, pacienţă, blândeţe, care se recunosc după manifestări în plan atitudinal, precum dragostea faţă de adevăr, minte vitează faţă de duşmani, dar şi spirit iertător şi capacitate de a nu răspunde la rău cu rău.

            Analiza lui Samuel Micu asupra conştiinţei mora-le este cu atât mai valoroasă cu cât el îi surprinde şi caracterul de conştiinţă practică: fapta bună este măsura conştiinţei, fiind şi cea care stabileşte armonia la nivelul individual şi social.

 

            Simion Bărnuţiu, analizând raportul eteronomic – autonomic în definirea omului ca fiinţă morală, se pronun-ţă categoric în favoarea autonomiei: „Perfectibilitatea lui nu are margini, fiindcă el se poate forma însuşi pre sine (s.n.) în conformitate cu nişte scopuri superioare, pre care şi le pune singur; din contra celorlalte animale natura a dat o sferă de lucrare determinată prin instinct şi o perfecţiune foarte mărginită.”(Metafizica, p.65)

            Omul este perfectibil, perfectibilitatea lui infinită apărând ca o tendinţă spre divinitate, dar tot ceea ce se referă la om nu este determinat de voinţa divină, chiar dacă a luat naştere cu voia lui Dumnezeu. Omul moral este un om liber; armonia libertăţii cu raţiunea fundamen-tează moralitatea individului.

            Subliniind rolul educaţiei în realizarea umană, Simion Bărnuţiu este conştient că nivelul superior al conştiinţei, conştiinţa morală, se defineşte nu numai prin înţelegerea Binelui ci şi prin practicarea binelui: deci, a şti trebuie să se armonizeze cu a face, conform cu ceea ce propria raţiune te îndeamnă.

 

            Ideea după care omul este, în cea mai mare parte, creatorul propriului său destin, o regăsim şi în gândirea lui Titu Maiorescu[viii]. Omul „nu este, ci devine” (Critice, Ediţia 1966, p. 377).

            Influenţat de Kant, consideră că omul trebuie să fie un scop în sine; el îşi este suficient sieşi pentru a exista şi acţiona. Cea mai nobilă facultate a omului este facultatea de a-şi forma un ideal şi de a acţiona conform cu acesta. Idealul reprezintă o relaţie de continuitate cu prezentul, valoarea unui ideal fiind dată de capacitatea de a se realiza. Este ceea ce deosebeşte de utopii şi conferă suport moral fiinţei umane.

 

            Constantin Dimitrescu-Iaşi[ix], influenţat de evolu-ţionismul lui Gustav le Bon, susţine de asemenea ideea perfectibilităţii necontenite a fiinţei umane, subliniind că „în om natura ajunge la conştiinţa de sine”.

            Idealul moral este decisiv pentru afirmarea conşti-inţei morale: „Când te uiţi împrejuru-ţi şi vezi atâtea fiinţe care se agită în diferite direcţiuni, absolut fără nici un scop, când te gândeşti că viaţa lor de mâine nu va avea nici un raport cu cea de azi, după cum cea de azi este lipsită de orice legătură logică cu cea de ieri, o milă profundă te cuprinde.” (după M. Ştefănescu, p. 197)

            Idealul este suportul existenţei; este o dimensiune specific umană, ideea conducătoare, aspiraţia spre viitor a unei fiinţe superioare. Fără ideal n-ar exista viaţă umană.

 

            Ion Găvănescul (Etica, Institutul de artă grafică Carol Göbl, Bucureşti, 1897) susţine, de asemenea, ideea perfectibilităţii fiinţei umane care, la nivel superior, se realizează ca fiinţă morală. Omul nu se naşte moral, ci cu dispoziţiuni pentru moralitate; prin exerciţiu devine mai bun.

            Condiţia progresului intelectual sau moral este cunoaşterea de sine. Omul este perfectibil, nu perfect:  „...posibilitatea perfecţiunii ne deschide înaintea noastră un drum nesfârşit de progres, pe care putem ajunge or-cât de departe, cu  voinţă şi străduinţă.” (I. G., p. 151)

            Fiinţa înzestrată cu conştiinţă morală trebuie să-şi propună un program de perfecţiune morală pe care să încerce să-l realizeze prin educaţie şi voinţă. Ca modalitate magistrală de a înfăptui un astfel de program, I. Găvănescul îl ia ca exemplu pe Benjamin Franklin, care şi-a impus, pe baza cunoaşterii de sine, următoarea tablă de valori (virtuţi) morale: sobrietate, ordine, eco-nomie, aplicare, linişte, castitate, umilinţă, reamintirea morţii ca posibilitate.

 

            Influenţat de Kant, I. Găvănescul reformulează, într-o manieră proprie, legea morală supremă după care trebuie să se conducă fiinţa morală: „Lucrează astfel ca principiu al activităţii tale, generalizându-se să dea naştere fericirii universale” .(I. G., p. 116)

            Conştiinţa morală nu este numai activitate refle-xivă ci şi implicare, fiind încă de la origini nu un „eu cred că ...”, ci un „eu pot”. (Maurice Merleau-Ponty, Phenomenologie de la perception, Gallimard, Paris, 1945, p. 160) Şi, pot numai dacă sunt liber.

            I. Găvănescul subliniază că omul se poate implica în acţiune numai dacă este liber: „A lucra liber înseamnă a lucra conform unor motive venite din reflexiune, din judecată, raţionament, nu din impulsul senzaţiilor sau percepţiilor.” (I. G., p. 98)

 

            Deosebit de interesantă este poziţia eticianului român când afirmă că: omul nu este responsabil dacă nu este liber (aceasta ţinând de vârstă, condiţie socială, grad de cultură); libertatea se manifestă nu numai prin justifi-carea acţiunii ci şi prin suspendarea acesteia.

            Recunoscând importanţa libertăţii în afirmarea conştiinţei morale, I. Găvănescul analizează cu profun-zime raportul datorii-acte meritorii. Actele meritorii – când facem ceva fără a fi obligaţi – sunt superioare datoriilor, numai că acestea din urmă conservă societatea omenească. De aceea, împlinirea lor se presupune, abaterile de la datoriile morale fiind aspru pedepsite, ele reprezentând momentul de continuitate în devenirea umanităţii. Dimpotrivă, actele meritorii – element de discontinuitate – vizează depăşirea, inovaţia morală, fiind răspunzătoare de progresul moral. Ambele momente se presupun şi se condiţionează reciproc.

            În lipsa regulilor şi a normelor, libertatea absolu-tă, fie ea şi manifestată numai prin acte meritorii, înseamnă moarte pentru fiinţa vie. Regula, imperativul, legea, încătuşează libertatea ca să aducă triumful vieţii.[x]

 

            Inspirându-se din aprecierea lui Gaston Boutroux, după care orice datorie implică şi un act de credinţă, Eugeniu Speranţia scria: „Conştiinţa unei datorii este totodată credinţa în valoarea unei anumite conduite. A şti că este un «trebuie» care-ţi străjuieşte purtarea, a şti că ai unele datorii, înseamnă a crede într-un bine şi într-un rău; înseamnă a proclama un adevăr de ordin moral.” (Eugeniu Speranţia, Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie, Oradea, 1930, p.75)

            Impunându-şi reguli, conştiinţa morală îşi prescrie datorii. Datoria „nici nu este altceva decât o normă, un comandament, o lege, un imperativ pe care spiritul şi-l prescrie singur sieşi” (E.S. p. 75). Dar, pentru a-şi putea prescrie propria normă, spiritul trebuie să fie liber.

            E. Speranţia introduce o clară deosebire între libertate şi liberul-arbitru. Libertatea nu numai că este altceva decât liberul-arbitru, ci chiar contrarul acestuia. Aceasta, pentru că libertatea este opusă arbitrariului, capriciului, lipsei de consecvenţă; presupune înainte de toate legi, cu activitate reglementată, aceste legi fiind dictate de raţiune: „Libertatea implică raţiune, cum im-plică consecvenţa dintre voinţă şi credinţă.” (E.S., p. 77)

 

            Între libertate şi liberul-arbitru nu există cores-pondenţă şi pentru că cea dintâi presupune acţiune efectivă, pe când celălalt rămâne în sfera aprecierii, a unei alegeri pur intelectuale.

            Tocmai de aceea libertatea şi nu liberul-arbitru reprezintă condiţia fundamentală a realizării conştiinţei morale, în întregime „raţiune practică”.

 

            În relaţie directă cu definirea conştiinţei morale, E. Speranţia vizează două aspecte fundamentale:

            I. Imoralitatea, fragilitatea morală, rezidă în necredinţă, mai bine zis în lipsa voinţei de a crede: „Credinţa în imoralitate a creiat imoralitatea timpului nostru, credinţa în mântuire e singura putere care ne poate mântui.” (E.S., p.95) afirmă E. Speranţia, în mod evident influenţat de lucrarea lui W. James, Voinţa de a crede.

            II. Toate condiţiile unei vieţi morale, ale unei vieţi pure, există în străfundurile oricărei conştiinţe omeneşti.

            Subliniind relaţia necesară între conştiinţele individuale şi conştiinţa socială, filosoful român afirmă cu îndreptăţire că: „Viaţa interioară nu poate avea soliditate decât dacă vieţii sociale i se asigură fundamente de oţel. Atunci se poate isprăvi cu ... pesimismul şi cu acel fond de ... imoralitate şi de instabilitate.” (E.S., p. 167).

 

            Analiza întreprinsă în paginile acestei lucrări nu-şi propune o perspectivă exhaustivă asupra contribuţiilor româneşti la definirea conceptului de conştiinţă morală, efort cu totul dificil şi care ar depăşi chiar aria de cuprindere a unui volum de proporţii, ci doar încearcă să evidenţieze mai cu seamă meritele teoretice ale unor gânditori remarcabili, care însă au fost mai puţin valorificate de literatura de specialitate.

 

 

NOTE