IDEALUL – VALOAREA TRĂIRII

Ştefan Alexandru Băişanu

Petre Andrei proiectează idealul suprem în spaţiul culturii, socotindu-l o valoare culturală totală. Această valoare cuprinde în sine toţi factorii social-teleologici, şi se instituie drept criteriu de valorizare a valorilor sociale. Pentru filosoful român, cultura nu este de natură metafizică, ea constituie o realitate corelată strâns cu evoluţia istorico-teologică sau, cum spune Rickert, este procesul de realizare a valorilor sociale în evoluţia istorică.

Din punct de vedere obiectiv şi într-o formulare sintetică, Petre Andrei defineşte cultura ca fiind „tota-litatea produselor activităţii omeneşti, în scopul traiului şi perfecţiunii”.

Cu acest înţeles, cultura exprimă obiectivitatea spiritului omenesc în activitate, în opere.

Dezvăluind caracterul elitist al culturii, filosoful nu-i restrânge sfera de cuprindere numai la creaţiile de excepţie. După el, creaţia culturală înseamnă, pe lângă operele propriu-zise, „şi îndeplinirea conştiincioasă a datoriei căci prin acest fapt chiar fiecare individ contribuie la transformarea morală a omenirii”.

Adevărata cultură presupune unirea raţiunii cu moralitatea, pentru asigurarea triumfului vieţii superioare asupra instinctelor şi dorinţelor inferioare. Prin creaţia culturală, care este temeiul autentic al fericirii, individul îşi prelungeşte personalitatea şi pătrunde în viaţa umanităţii.

Crearea culturii umane este, în accepţiunea filosofului, echivalentă cu realizarea umanităţii.

Cum explică, filosoful conceptul de umanitate?

Dacă Herder, susţinând nevoia dezvoltării armo-nioase a tuturor dispoziţiilor sufleteşti, dădea conceptului de umanitate un sens individual, considerându-l egal cu esenţa noţiunii de om, Petre Andrei concepe umanitatea ca fiind o realitate supremă, o realitate ideală, iar individul şi societatea sunt doi factori care acţionează pentru realizarea acestei valori. Participând conştient la viaţa întregii colectivităţi, omul este solidar cu trecutul, moştenitor şi continuator al proceselor culturale create de generaţiile anterioare.

Tocmai această continuitate şi solidaritate în schimbare creează umanitatea. Dar, ca să trăiască, să sim-tă cu adevărat legătura cu întregul trecut şi răspunderea pentru pregătirea viitorului, trebuie să dezvolte în om toate forţele care îl pot ridica deasupra naturii, să se unească în el raţiunea cu moralitatea, virtutea cu frumu-seţea. Astfel, umanitatea este produsul transformării treptate a omenirii în formele cerute de raţiune şi morală.

Exprimând, în demersul său filosofic, legătura constantă şi indestructibilă dintre teoretic şi practic, Petre Andrei dă o dublă accepţie conceptului de umanitate: una teoretică, după care umanitatea reprezintă totalitatea valorilor culturale omeneşti sau cultura acumulată; o alta practică, şi în acest sens umanitatea este „un ideal etic (…), tendinţa către omul şi societatea perfectă”.

Conferind umanităţii un caracter concret-istoric, Petre Andrei o consideră un ideal ce determină activitatea politică şi socială, evoluţia istorică în general. Umanitatea este purtătorul idealului suprem cultural. Ea se dezvoltă în forme individuale şi temporale, care sunt concretizate în societăţile naţionale. Umanitatea este scopul moral, idealul etic care va determina fericirea. Mijlocul cel mai potrivit pentru atingerea acestui scop este personalitatea.

Numai în acest sens Petre Andrei acceptă perso-nalitatea ca mijloc, pentru a realiza valoarea culturală, naţiunea.

Naţiunii i se subordonează personalitatea indivi-duală, contopindu-se cu celelalte personalităţi având o singură voinţă comună, aceea de creare a culturii. Cu alte cuvinte, viaţa indivizilor este pusă în serviciul culturii şi numai prin aceasta dobândeşte valoare. Altfel viaţa în sine nu are nici o valoare.

Prin această teză, Petre Andrei se ridică deasupra biologismului, care consideră viaţa drept valoare supremă. Desigur, filosoful român nu dispreţuieşte viaţa, dar nu îi rezervă mai mult decât rolul de condiţie a valorilor culturale. Ea dobândeşte valoare numai prin creaţia operelor prin cultură.

„Viaţa trebuie jertfită atunci când conservarea valorilor o cere”, spune el afirmându-şi opţiunea filoso-fică pentru creaţia valorică şi apărarea acestora, pentru umanism, ca sens al întregii noastre existenţe.

În fapt, marea realizare teoretică a lui Petre Andrei, începând cu critica psihologismului şi transcen-dentalismului axiologic, rămâne centrată pe ideea primordialităţii valorii asupra valorificării, pe aceste temeiuri susţinându-se psihologia valorii fără psiholo-gism (reducerea valorii la un simplu rezultat al valorificării) şi logica valorii fără obiectualism (impli-carea valorificării în faptul valorii), ambele corelate cu o sociologie a valorii (de asemenea, precedată de critica sociologismului axiologic).

Întrucât piatra unghiulară a unei reconstrucţii axiologice este considerată a fi logica valorii, nu putem să nu vedem în filosofia valorii, în primul rând, o filozofie a valorii teoretice.

Configurând rolul şi valoarea personalităţii şi a culturii în devenirea umanului, Petre Andrei a asigurat pandantul teoriei sale axiologice care este străbătută de un puternic curent activist transformator.

Pornind de la lucrările unor gânditori de marcă, precum: Kant, Windelband, Richert, Riehl, Wundt, Kreibig, Lipps, Meyer etc. sau polemizând cu aceştia, filosoful român a creat un sistem axiologic, cu numeroase elemente originale şi de interes autentic prin soluţiile propuse, cu o maximă deschidere spre universalitate.

Valabilitatea actuală a multor teze şi idei fac dovada durabilităţii acestei construcţii, care, în plus are şi meritul de a fi prima de acest fel în cultura românească.

Problema idealului şi a relaţiilor sale cu valoare este o problemă importantă abordată de Petre Andrei, atât în lucrarea sa fundamentală de axiologie, Filosofia valorii cât şi în prelegerea „Despre ideal”, din 1921.

Ideea centrală pe care gânditorul îşi întemeiază analiza este aceea că noţiunea valorii este o noţiune fundamentală pentru filosofie, care explică lumea prin valori logice, dar tot ea are tendinţa de a o şi transforma conform unor idealuri omeneşti etice. De aceea, ea creează idealuri practice.

„Filosofia arată, astfel, cum se naşte, cum evoluează realitatea şi apoi valoarea tuturor schim-bărilor ei”. Filosofia este „cercetarea valorilor celor mai înalte”, atât teoretice cât şi practice. „În felul acesta filosofia cuprinde noţiunea de valoare atât în tema sa teoretică: explicarea realităţii cât şi în cea practică: transformarea realităţii”.

Unei asemenea teze autorul îi subordonează atât preocupările axiologiei, căci „valoarea poate şi trebuie să alcătuiască obiectul special a unei filosofii a valorii, care va studia numai valoarea şi formele sub care se poate prezenta”, cât şi preocupările sociologiei valorii prin care se înţelege „studiul înfăţişării valorii în socie-tate, sau mai clar, legătura dintre valoare şi realitatea socială”, „sociologia valorii se ocupă cu valorile sociale precum şi cu elementele generale sociale, care iau parte la constituirea tuturor valorilor umane” şi cu „studiul realizării practice a valorilor”.

Preocuparea teoretică mai ales în perioada de tinereţe, orientarea lui Petre Andrei spre teoria valorilor se întemeiază pe necesitatea studierii şi explicării valorilor din perspectiva sociologică. Aceasta are sarcina de a înfăţişa legătura dintre valoare şi realitate sub toate aspectele.

Valoarea este un fenomen social deosebit de complex şi constituie scopul principal al activităţii soci-ale a oamenilor. „Valoarea devine motivul tuturor acţiu-nilor, deci a întregii vieţi sociale”, arată Petre Andrei.

În această perspectivă este abordată şi problema menţionată în titlul acestei comunicări. Îndeosebi în lucrările amintite, autorul întreprinde o analiză complexă a problemei idealului, a relaţiilor sale cu valoarea, cu societatea, cu scopul, subliniind specificitatea idealului, trăsăturile caracteristice ale noţiunii de ideal, precum şi rolul idealului în viaţa socială, în evoluţia omenirii.

În acest sens, Petre Andrei consideră că noţiunea de ideal poate fi cercetată din patru puncte de vedere:

1) din punctul de vedere al genezei sale psihologice;

2) al structurii sale logice;

3) al raportului cu realitatea;

4) al rolului idealului;

şi că raportat la realitate, omul nu e pasiv, ci constată ceea ce e, se gândeşte şi la ceea ce trebuie să fie, acţionând în acest sens.

Această idee despre o valoare care ar trebui să se realizeze se numeşte ideal. „După noi, idealul este conştiinţa unei valori superioare, către a cărei realizare tindem”; „El e valoarea către care ţinteşte evoluţia”.

Concepând idealul ca o valoare a cărei realizare se impune întrucât corespunde mai bine unor trebuinţe umane, Petre Andrei subliniază natura axiologică a idealului, legătura sa cu valoarea şi totodată specificitatea idealului, ceea ce-l deosebeşte de valoarea propriu-zisă, faptul că „elementele acestui ideal sunt luare din realitate, în parte, însă cuprind şi ceva de natură imaginativă irealizabilă”.

În fond, constituindu-se prin creaţia umană, şi valoarea şi idealul cuprind elemente ale realităţii, iar ca-racterul pronunţat imaginativ, anticipativ pare a fi într-a-devăr propriu doar idealului.

Totodată, Petre Andrei relevă condiţionarea socială a idealului, în strânsă legătură cu faptul că omul nu trăieşte izolat, că este supus influenţei societăţii, care îi formează chiar sufletul într-un anumit fel, prin educaţie, prin viaţa publică. De aceea, dorinţele şi aspiraţiile sale – deşi subiective vor avea întotdeauna o parte socială arată autorul; în geneza idealului trebuie să ţinem seama deopotrivă de elementul pur psihic şi de cel social, căci dorinţa subiectivă capătă formă şi conţinut determinat prin elementele pe care pe care ni le oferă societatea în mijlocul căreia trăim, pe care adesea nu noi am ales-o, ci în care ne-am născut şi de care suntem legaţi prin legături indisolubile.

Deci, idealul este o valoare pe care o formulează individul sub influenţa societăţii.

În privinţa raportului dintre ideal şi realitate, Petre Andrei, după o analiză critică a celor trei concepţii, dintre care:

1) o concepţie reduce realitatea la ideal, sau, mai bine, afirmă prioritatea idealului;

2) alta – reduce idealul la realitate, dând acesteia rolul de element primordial;

3) o concepţie ce afirmă numai o dependenţă reciprocă,

concluzionează asupra dependenţelor reciproce dintre ideal şi realitate, asupra faptului că „idealul nu trebuie considerat în afară de natură şi de ştiinţă”; că idealul ar fi o adevărată iluzie dacă „nu ar avea o bază reală şi nu ar ţinti la nici un mijloc propriu pentru realizare”, că, deci, elementele reale sunt cele care garantează temeini-cia şi validitatea idealului; realitatea este de sine stătătoa-re faţă de ideal, dar este apreciată prin ideal.

În concepţia gânditorului român, noţiunea de ideal are ca note caracteristice: invenţiunea, devenirea, armo-nia şi perfecţiunea.

Invenţiunea, devenirea şi perfecţiunea, în special, definesc noţiunea de ideal nu în mod unitar, întrucât concepţia logică a idealului implică un dublu sens şi anume: idealul relativ şi idealul absolut.

Invenţia se referă îndeosebi la modul de alcătuire a idealului şi accentuează faptul că „idealul este o creaţiune, o invenţiune, rezultată din combinaţia unor imagini care se concentrează în jurul unui element subiectiv, ce e dorinţa”; devenirea – o altă caracteristică – în sensul că idealul este un continuu proces de devenire, şi care defineşte noţiunea de ideal relativ: „idealul e numai un moment în procesul de transformare a realităţii, un moment dinamic care, odată ajuns, dispare, urmând a se construi un alt ideal”; „idealul este, deci, după acest caracter al său, o fază de realizare a evoluţiei” care, în viaţa socială ia forma scopului.

„Dar idealul poate fi şi absolut atunci când nu-l mai considerăm ca o verigă din lanţul devenirii, ci ca un termen final”, un fel de prototip a ceea ce se poate imagina mai perfect. Noţiunea de ideal absolut e deter-minată de perfecţiune, un alt caracter al idealului.

Referindu-se în concluzie, la structura idealului, gânditorul Petre Andrei subliniază că idealul este o judecată de valoare, care are în conţinutul său ca noţiune caracterele de invenţiune, devenire, perfecţiune, trăsături ce definesc două feluri de ideal: relativ şi absolut.

În strânsă legătură cu această distincţie, Petre Andrei deosebeşte idealurile trecătoare şi variabile, după timpuri şi locuri de idealul suprem invariabil, valoarea absolută după care apreciem; se consideră că idealurile conţin, alături de elemente variabile (concret – istorice) şi elemente constante (general – umane); că elementele general – umane reprezintă idealul constant sau valorarea absolută.

În acest fel, sociologul şi filosoful român are în vedere nu ceva aprioric sau independent de realitate, ci un ţel în perspectivă, un aspect îndepărtat către care tindem şi pe care-l vom atinge odată cu realizarea umanităţii culturale, fără deosebiri, vizând aici nu numai valorile realizate, ci şi pe cele în curs de realizare.

Subliniind teza că idealul exprimă realitatea viitoare la care se gândeşte spiritul şi pe care o vrea, Petre Andrei relevă, totodată, rolul şi importanţa deosebită a idealului pentru viaţa socială, pentru omenire.

În această privinţă el arată că prezenţa idealului dovedeşte „eterna noastră nemulţumire faţă de realitate”; idealul nu este numai o idee rece, abstractă, ci o adevărată forţă, un mobil pentru acţiune, unitatea de măsură a acţiunilor noastre; o sete de perfecţiune; idealul transfigurează realitate, îmbrăcând-o în forme noi; „idealul cel mai înalt, din punct de vedere al valorii sale, este acela în care noi ne-am contopit trebuinţele proprii omeneşti cu trebuinţele societăţii, acela în care noi reprezentăm nu pe individul deosebit de societate, cu numai o părticică din umanitate. Acesta este idealul cultural, adică aspiraţiunea nesatisfăcută pentru crearea valorilor cultural-sociale”.

Rolul idealului este atât de important pentru gânditorul român, încât afirmă cu hotărâre că: „dacă i se ia omenirii idealul, atunci omenirea dispare, rămânând bestia triumphans. Prin urmare, idealul, prin sine, are valoare etică, deoarece el înfrumuseţează sufletul, făcându-ne să ne depăşim, să creăm valori noi”.