DESPRE SUBLIMAREA MILITANTISMULUI.

A FI COMUNIST ÎN ANII ’80

ÎN FRANŢA ŞI ÎN ROMÂNIA

 

 

 

Dan Dascălu

 

 

 

 

            Figura militantului.

 

 

            Aparatul uman al partidelor politice, cel care le susţine în fond acţiunile şi le dă o anumită specificitate, are în centrul său figura militantului. Este o figură emblematică pentru activitatea politică, indică un anumit grad de participare politică, dar în acelaşi timp este de aţi stabili cu precizie caracteristicile.

            În general termenul „militant” desemnează o „persoană care participă activ la viaţa unui partid, sindicat sau instituţie religioasă, pentru a face să triumfe ideile propriei organizaţii” (S. Tamaş, 1993). Militantismul este atitudinea militantului. Trebuie făcute câteva precizări. În primul rând în legătură cu poziţia pe care o ocupă militantul în cadrul partidului. El nu se confundă cu şefii partidului, care sunt de cele mai multe ori plătiţi pentru activitatea pe care o desfăşoară şi care au o putere de decizie mai mare sau mai mică, în funcţie de locul ocupat în ierarhia partidului. Militantul este un executant, situat la baza aparatului de partid, dar el se deosebeşte de simpli membri ai partidului şi de simpatizanţii acestuia prin gradul de participare politică şi prin nivelul de identificare cu valorile doctrinare şi scopurile partidului la un moment dat. „Militantul este aderentul activ” (M. Duverger, 1976, p.174). El este un aderent activ atât în sânul organizaţiei (participă la reuniuni, congrese, etc.), cât şi în afara ei, prin promovarea ideilor, a doctrinei partidului.

 

            O a doua precizare pe care trebuie să o facem se referă la suporturile activităţii militante, la elementele de natură psihosocială care susţin motivaţia celor care pot fi consideraţi militanţi. Este adevărat că aceste suporturi sunt diferite de la un partid la altul, de la o epocă la alta, de la o ţară la altă, în funcţie de poziţia partidului respectiv în sistemul politic al ţării respective dar şi de tipul de partid, de ideologia, de strategia sa politică. Încadrarea militantului în partid vizează atât o latură materială, partidul încercând să-i încadreze întreaga activitate, cea profesională, dar, în grade diferite, şi cea familială, culturală, cea legată de petrecerea timpului liber. Este o depăşire a spaţiului propriu-zis politic, pe care partidele încearcă, în grade diferite, să o realizeze prin crearea unor multiple organizaţii subordonate sau prin orientarea unor organizaţii profesionale sau culturale existente deja. Militantul aderă la această structură organizaţională de susţinere a partidului şi este activ în cadrul ei. Pe de altă parte, această încadrare este însoţită de o încadrare spirituală, ideologică, care îi dă un sens primeia. Partidul poate oferi, prin ajungerea la putere, o anumită poziţie şi anumite avantaje militanţilor săi. Dincolo de această posibilitate, care trezeşte interesul militanţilor şi-i susţine în activitatea lor, putem vorbi şi de satisfacţia pe care aceştia o au apărând o anumită doctrină şi acţionând pentru impunerea ei, dar şi faptul că militantul se simte integrat într-un grup, că partidul devine pentru el o adevărată familie, un spaţiu de socia-litate şi de convivialitate. Aceste categorii de motive diferita se combină, în proporţii diferite, între ele în aşa fele încât militantismul apare ca „produsul unei tensiuni între pasiuni şi interese” (A. Hirschman, 1982).

 

            M.- L. Rouquette, într-o lucrare din 1994, considera că regimurile politice moderne, regimuri puse să gestioneze societăţi de masă, au tendinţa de a absorbi indivizii în anumite „categorii funcţionale generale”, asociindu-le regulamente, norme, obligaţii de comporta-ment. Aceste categorii sunt : cetăţeanul, militantul şi muncitorul. Militantul este cel care cunoaşte doctrina şi prin aceasta el este cel care poate „să indice drumul”. Caracteristica sa este devotamentul pentru partid, obe-dienţa faţă de cerinţele acestuia.

            Evident că modul de a privi militanţii, rolul acordat acestora, depinde de la un partid la altul. Partidele comuniste, de la apariţia lor, au trebuit să înfrunte un mediu ostil. Reclamându-se de la o tradiţie revoluţionară, cea a Marii Revoluţii Franceze, dar, majoritatea dintre ele şi de la Revoluţia socialistă din Octombrie, el urmăreau să schimbe radical societatea. Această intenţie revoluţionară, ca şi, pentru cele mai multe, subordonarea totală faţă de Moscova, produceau, în rândul populaţiei şi al guvernanţilor o anumită teamă şi ostilitate. Apartenenţa la un asemenea tip de partid avea un alt sens în ceea ce priveşte participarea politică faţă de partidele tradiţionale. Ele creaseră un nou tip de sub-societate, o subcultură opuse societăţii şi culturii majoritare, privite cu suspiciune şi ostilitate. Adeziunea la un asemenea partid presupunea, la început, în perioada interbelică, anumite riscuri ce vor dispare, în bună parte după al doilea război. Toate acestea dădeau membrilor partidelor comuniste un anumit specific. Ei erau dispuşi să accepte „disciplina de partid”, să accepte o invadare a vieţii lor personale de către partid, în schimbul speranţei unei anumite promovări sociale viitoare dar şi a siguranţei şi satisfacţiei apartenenţei la „o mare familie” şi a participării la o luptă politică la scara întregii omeniri şi a întregii istorii, pentru „binele omenirii”. În partidele comuniste aflate în opoziţie militantismul este impus tuturor membrilor, este o condiţie a participării politice a acestor membri, devine „expresia identităţii sociale" (D. Chagnollaud, 1996, p.115) a acestor partide.

 

            Problema la care vrem să ne referim este aceea a modului în care acest militantism se păstrează ca o caracteristică a „modului de a fi” comunist la sfârşitul secolului XX şi în ce măsură se deosebesc, din acest punct de vedere, partidele comuniste ajunse la putere, iniţiatoare şi susţinătoare a unor regimuri totalitare, de cele aflate încă în opoziţie.

            A fi comunist în Franţa.

 

            Apărut în 1920, prin sciziunea de socialişti în urma Congresului de la Tours, Partidul Comunist Francez a fost organizat după modelul bolşevic, pe baza ideologiei comuniste impusă de către Lenin şi Stalin mai apoi, pe baza „centralismului democratic” şi, mai ales pe baza unei pronunţate obedienţe faţă de Moscova care nu se va atenua decât în a doua jumătate a secolului XX. În 1936, alături de socialişti şi de radicali, vor participa la guvernare, în cadrul Frontului popular, până la invadarea Franţei de către germani. Dovedindu-se foarte activi în timpul ocupaţiei germane, vor apărea întăriţi la sfârşitul războiului şi vor participa la guvernare până în 1947. În condiţiile „războiului rece”, datorită, poate, în primul rând obedienţei faţă de Moscova, P.C.F. va fi margi-nalizat dar va păstra totuşi o pondere importantă în opţiu-nile electorale ale francezilor. De exemplu, la alegerile legislative din 1956 vor obţine 25,7% din voturi.

 

            Seismul social şi politic din mai 1968, ca şi evenimentele externe, mai ales invadarea Cehoslovaciei, vor afecta şi partidul comunist. În primul rând se constată o anumită orientare spre dreapta a electoratului, iar pe de altă parte apariţia unor mici partide de extremă stânga, opuse bolşevicilor sovietici, partide de orientare maoistă de exemplu.  Partidul comunist încearcă să se distanţeze de linia ortodoxă de până atunci, să-şi îndrepte atenţia şi spre alte categorii decât muncitorii, cu deosebire spre alte categorii salariate, renunţă la ideea „dictaturii proletariatului”, condamnă invazia Cehoslovaciei etc.

            Această linie politică nouă îi va aduce aderenţi şi simpatizanţi, obţinând, de exemplu, 21,4% din voturi în 1973. Deşi în ultimele decenii a participat de câteva ori la guvernare, alături de socialişti, începând cu anii ’80, P.C.F. intră într-o criză destul de profundă. Forţa electorală a partidului scade şi ea sub 10% şi uneori chiar sub 5% din voturi. Este vorba nu numai despre un declin electoral ci de unul structural care afectează chiar identitatea partidului. Cum arăta Jean Baudoin (1993), această criză se datorează prăbuşirii sau uzării profunde a doi factori care au asigurat, în timp, succesul ideii comuniste în Franţa : pe de o parte declinul şi dispariţia modelului de societate propus de comunişti prin ieşirea tot mai mult în evidenţă a disfuncţionalităţilor regimului totalitar comunist, a modelului sovietic, şi prăbuşirea acestuia până la urmă, iar pe de altă parte ancorarea în rândurile unei clase muncitoare a cărei pondere sociologică şi politică a scăzut mereu pe măsura trecerii la societatea post – industrială.

            Numărul militanţilor comunişti scade deci la sfârşitul secolului XX, influenţa lor este de asemenea mai mică, dar se produc schimbări şi în ceea ce priveşte modul de a privi militantismul în cadrul partidului, legate de schimbările generale produse în societatea franceză. Temele mari ale militantismului comunist, care au fost teme generale ale stângii, ca aspiraţia la o reducere a inegalităţilor sociale, dorinţa ca fiecare individ să se poată dezvolta liber, frica de xenofobie, aspiraţia spre o adevărată democraţie, capătă forme noi de expresie şi, mai mult, ele sunt împărtăşite de alte partide sau mişcări, de la socialişti până la ecologişti. A fi comunist în Franţa sfârşitului de secol XX înseamnă deci altceva decât la mijlocul acestui secol, modernizarea societăţii determină o anumită sublimare a militantismului, o atenuare a caracterului său radical, o scădere a ponderii lui ţi a influenţei sale.

 

 

            Militantismul în condiţiile totalitarismului comunist.

 

 

            Partidul comunist devine, într-un regim totalitar de acest tip, singura forţă politică admisă. Pătrunzând în cele mai intime structuri ale statutului, pe care îl domină şi pe care îl foloseşte ca pe principalul instrument de supunere a societăţii, partidul controlează totul, îşi impune ideologia ca unic adevăr, schimbă radical economia, distruge societatea civilă şi o înlocuieşte cu o structură de organizaţii şi instituţii controlate deplin de puterea politică, controlează strict toate formele comunicării sociale, îl domină pe individ sub toate aspectele vieţii sale publice şi private, îl modelează în sensul dorit de putere, în sensul obedienţei absolute faţă de aceasta. Deşi numărul membrilor acestor partide comuniste creşte, deşi militantismul este în continuare declarat drept principalul element al identităţii lor politice şi sociale, el nu este decât un fast militantism, de complezenţă, adeziune la nişte valori şi la un model de societate în care, cu timpul, odată cu evoluţia regimului, nu mai cred decât foarte puţini. Adeziunea la partid şi menţinerea în rândurile lui are ca principale resorturi, pentru cei mai mulţi dintre membri, nu credinţa într-un anumit model de societate şi într-o anumită ideologie ci, mai degrabă, posibilitatea de a obţine anumite avantaje materiale sau de prestigiu sau de a evita marginalizarea socială. Comunistul, într-un asemenea regim nu mai este un militant în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă mimează acest rol. De fapt, pentru marea majoritate a membrilor partidului, ceea ce li se cere este supunerea oarbă faţă de liderul totalitar sau grupul de lideri care deţin puterea. Orice atitudine sau gest de punere la îndo-ială sau de dezacord cu comenzile deţinătorilor puterii este rapid şi aspru sancţionat. A fi militant înseamnă doar a lăuda puterea şi a-i îndeplini cu stricteţe poruncile.

 

            Modelul „omului nou” pe care îl promovează regimurile comuniste şi pe care îl impun prin toate pârghiile de socializare şi de control social pe care le deţin, deşi în aparenţă este modelul militantului, în realitate este modelul supusului perfect, total obedient, manipulabil de către deţinătorii puterii politice.

 

            În România Partidul comunist a crescut de la circa 1000 de membri în 1944 la 4,5 milioane în „epoca de aur”. O cercetare făcută asupra recomandărilor de primire în partid elaborate în anii ’80, recomandări care ne arată cum era internalizat modelul „omului nou” de către comuniştii de rând, ne arată că de fapt valorile militantismului nu se bucură de foarte multă apreciere din partea acestora. Ele sunt acceptate şi afirmate în mod duplicitar dar nu se mai crede în ele.

            Sublimarea militantismului se produce deci ca urmare a exercitării puterii de către comunişti, a instaurării regimului totalitar, a birocratizării societăţii. În cadrul partidului-stat fiecare are un loc bine definit, fiecare este controlat prin pârghiile acestuia şi trebuie să execute comenzile puterii. Supunerea şi nu militantismul este cea care oferă o şansă de supravieţuire şi chiar de realizare a unor obiective personale, deci o pseudo normalitate şi anumite satisfacţii.

 

 

 

Bibliografie:

 

 

Baudouin, J., 1993, „Le Parti communiste”, în D. Chagnollaud, La vie politique en France, Editions du Seuil, Paris

 

Chagnollaud, D., 1996, Introduction à la politique, Editions du Seuil, Paris

 

Dascălu, D., 2001, Personalitatea totalitară, ms., teză de doctorat

 

Denquin, J.-M., 1985, Science politique, P.U.F., Paris

 

Duverger, M., 1976, Les partis politique, Armand Colin, Paris

 

Mossuz-Lavau, J., 1994, Les français et la politique, Ed. Odile Jacob, Paris

 

Neculau, A., 1999, Memoria pierdută. Eseuri de psihosociologia schimbării, Polirom, Iaşi

 

Rouquette, M.-L., 1994, Sur la connaissance des masses, P.U.G., Grenoble

 

Zinoviev, A., 1991, Homo sovieticus, Dacia, Cluj-Napoca