Despre limitele democrației

 

 

 

Marius  Vatavu

 

 

 

 

            Democrația este astăzi, fără doar și poate, o problemă actuală.

            Recentele evenimente privind revoluțiile de catifea din Europa de Est, fac din democrație singura sursă de legitimitate politică.

            În plus, democratizarea, și anume derularea procesului de democrație, este impus (accelerat după evenimentele teroriste din New York) la scară globală de către organisme care se ocupă cu pacea mondială. 

 

            Dacă în țările cu democrație avansată, problema  democrației nu mai este demult discutată ea intrând în fi-rescul, în esența unui popor, în țările din fostul bloc co-munist este utilizată comparația cu regimul totalitar. Este diferența dintre „altceva nu exist㔠și „e mai bun decât”.

            Democrația s-a impus prin analiza comparativă realisto-pragmatică a modelelor democratice și cele totalitare (se vorbea de experiența totalitară).

            Dacă în perioada războiului rece procesul de de-mocratizare s-a manifestat printr-o imixtiune diplomatică mai mult sau mai puțin percepută, capitolele „Iugoslavia” și „Irak” a avut parte de un tratament militar. 

            În perioada postbelic㠄pacea” mondială era pre-misa necesară fără de care politica internă și interna-țională a unui stat nu se putea înfăptui. Acum asistăm la o uzurpare a  prim-plan-ului atribuit întotdeauna păcii mondiale, în intervalul amintit, de către democrație.

            Această modificare s-a petrecut într-un mod subtil am putea spune, dat fiind nesemnificativa ei tratare (din punct de vedere cantitativ) în comunitatea științifică în raport cu importanța pe care o prezintă.

 

            Astfel, ne propunem să verificăm percepția pu-blică (care între democrație și pace observă o relație de incluziune și anume că democrația conține implicit și pacea) printr-un demers științific.

            Acest demers științific va opera pe modele reale pentru a obține concluzii aplicabile: „Teoreticienii demo-crației care operează în abstract, fără a se referi la condiții sociale concrete, sfârșesc într-o justificare a democrației ca ideal general, dar sunt apoi  obligați să recunoască faptul că, în multe societăți, idealul nu este realizabil.”[i]

            În plus, vom analiza dacă această joncțiune este posibilă (între democrație și pace), iar aici vom avea în vedere dacă cele două sunt de aceeași natură (dacă nu sunt și astfel substituția nu este posibilă este necesară o fixare a limitelor democrației) În consecință trebuie fixate limite democrației.

 

            Discursul pacifist a avut drept valoare centrală non-violența.

            În Frica de libertate, Fromm a încercat să explice frica inconștientă a omului de liberate și atracția exercitată de sistemele politice autoritare. Pentru el pacea și conservarea lumii înseamnă schimbări radicale în siste-mul social în vederea creșterii democrației economice și afirmării unui ideal uman bazat pe „a fi” mai degrabă decât pe „a avea” .

            „Mahatma” Gandhi a abordat pacea din perspec-tiva non-violenței. Deși vede în stat o entitate necesară, îl consider㠄 violența în stare concentrată”. La nivelul societății el a predicat descentralizarea ca măsură pentru evitarea pe cât posibil a constrângerii.

            Martin Luther King a preluat crezul lui Gandhi privind lupta pentru instaurarea unei noi ordini sociale, mai „ just㔠prin non-violență. În 1957 în Chicago, a subliniat că mișcarea drepturilor civile trebuie îmbinată cu cea pentru pace. Din această perspectivă, democrația și pacea sunt complementare în realizarea unui scop comun[ii].

 

            Tratarea acestui subiect, antică de altfel, a dus la nașterea unui concept război drept[iii] , care se referă la gândirea și practica ce este preocupată să determine când este îndreptățită folosirea forței în scopuri politice și să fixeze limite chiar și unei asemenea folosiri îndreptățite.

            Într-o relativă opoziție, pacifismul se dezvolta ca fiind credința că orice război este un rău indiferent cât de bună ar fi cauza. „Uneori se face o distincție între pacifiștii puri, promotori ai refuzului personal de a lua parte la război și potrivnici oricărei utilizări a forței armate, și pacifiștii care susțin măsurile politice de preve-nire a războiului, dar pot, totodată, să sprijine folosirea forței de către organisme internaționale de felul Ligii Națiunilor sau al Organizațiilor Națiunilor Unite”[iv].

            Această distincție acceptată în dreptul internațio-nal, face ca democrația și justificarea unei intervenții violente (în cazuri de forță majoră) să poată coexista.

           

            Democrația (cârmuire de către popor) este de două tipuri : participativă directă (în lumea modernă e greu de crezut că mai sunt condiții pentru implementarea acestei forme) și cea reprezentativă.

            Teoria democrației se dezvoltă în două direcții: una de factură liberală de la John Locke la Friedrich Hayek și Milton Friedman care pornind de la relațiile contractuale ale pieței libere au impus ca valori libertatea și al libera alegere; alta de factură social egalitară de la Rousseau până la Rawls au impus drept valori egalitatea și dreptatea socială. Sub conceptul de dreptate socială se ascunde de fapt justiția, implicit coerciția. Aici s-ar părea că se afl㠄autorizația” pentru un demers ce nu respectă cutumele păcii.

            O primă concluzie pe care o reținem este faptul că democrația și implicit procesul de democratizare să fie principala direcție în care își concentrează eforturile lumea actuală.

 

            Ceea ce pare oarecum curios este că entități care pînă acum păreau democratice opiniei publice mai ales prin implicarea lor în procesele de democratizare (U.E.) nu respectă condițiile de bază ale democrației[v]. Totuși problema mare a democrației nu pare a fi corpusul teoretic ce o promovează, ci faptul că rămîne mereu la nivel ideatic: „Încă o dată, nu neg aspectele seducătoare ale ideii democratice, dar nu văd că democrația reală și-ar ține promisiunile”[vi]. Din perspectiva mondializării, Bernard Guetta vede forța democrației în voința de progres, de justiție și de drept.[vii] Prin aceasta vedem că vocația democrației este una globală. O altă chestiune importantă este cea dacă acceptăm democrația în dihomie sau în termeni de gradație[viii].

 

O perspectivă dihotomică a democrației are anu-mite avantaje. Ea pornește de la ce nu este democrația și are în vedere în principal experiențele din regimurile totalitare. Totuși în literatura de specialitate nu este prea folosit acest demers, abordarea fiind folosită mai mult pentru forma eseistică și nu cea științifică.

            Cealaltă perspectivă permite interpretarea mode-lului real al democrației pornind de la raportul parte în-treg (acestea sunt componentele democrației fără de care ea nu ar putea exista: pluripartitism, separația puterilor în stat, respectarea drepturilor omului etc. Suma lor este democrația.). Perspectiva graduală e cea folosită în știin-ță deși presupune un grad mai mare de abstractizare și modele reale nu pot fi utilizate.

            În schimb, pentru observarea limitelor demo-crației este de preferat modelul gradual pentru a putea identifica itemii ca fac ca un regim să fie democratic(O altă discuție interesantă care nu face obiectul acestui studiu ar fi abordarea democrației nu ca regim de guvernare ci din perspectiva spiritului democratic ).

 

            Dacă ar fi să ne referim la sursele democrației, majoritatea gînditorilor acceptă importanța religiei în construirea acestei ideologii. Pe de o parte Biserica a alcătuit un model de contract (cu drepturi și îndatoriri) între om și divinitate, dar și între om și stat. Mai tîrziu religiile protestatnte și cea catolică au condus la indivi-dualismul pe care îl ascunde conceptul de democrație[ix].

            Interesant este faptul că democrația nu a fost privită ca un sistem (cu imput-uri și output-uri) ci mai mult ca un set de reguli care face ca viața politică dintr-o societate să fi sau nu democratică. Această prezentare a democrației pare atipică pentru știința politicului, care nu urmărește să fixeze anumite problematici, ci se complace într-un relativism creator. În cazul democrației, teorii precum separarea puterilor în stat, pluripartitism, sufragiu universal, respectarea drepturilor omului, egalitatea în fața legii n-au suferit modificări semnificative în secolul trecut.

            Se pare că părerea unanimă este cea că demo-crația este cea mai bună dintre lumile posibile deși are și ea limitele ei. Dezavantajele înaintate pînă acum au fost: nereprezentativitatea deciziilor care se iau într-un regim democratic, adîncirea prăpastiei dintre uper-class și lower-class în ceea ce privește influența asupra deciziei și situația economică.

            Rezistența democrației în fața celorlalte tendințe este privită diferit de marii gânditori.

            Unii o creditează cu mari șanse de a fi un model de durată finalist chiar (Fukuyama cu „sfârșitul istoriei”, Daniel Bell cu „sfârșitul ideologiei”), alții, mai sceptici, văd mereu o umbră de regim totalitar în preajma democrației care nu poate fi eliminată cu un caracter tolerant și flexibil al legilor. În acest sens Jeffrey Isaac încearcă să tempereze entuziasmul unor cercetători care dădeau drept câștigătoare democrația liberală de tip occidental, atenționând asupra pericolului cristalizării dreptei de extremă lucru în fond probat în Italia, Austria din zilele noastre[x]. Păreri mai radicale afirmă că există chiar o ciclicitate între perioadele de democrație și totalitarism. Lucru destul de ușor de acceptat în fond, deoarece în stările de revoluție sau în cele ușor anarhice impunerea unei ipoteze de genul „omului nou” poate fi considerată, pe moment, chiar o soluție bună.

 

            O cauză a neputinței democrației de a se impune o dată pentru totdeauna poate fi inadaptabilitatea într-un interval foarte scurt a ființei umane la nou, la provocările progresului. Democrațiile avansate au încurajat explozia tehnologică, progresul instituțional la un rang extrem de ridicat lucruri de altfel benefice pentru nivelul de civilizație.

            Totuși ele nu au fost percepute în acest sens de către toți „beneficiarii”. Inerția unora, conservatorismul altora combinat cu cei incapabili de a se adapta viito-rului[xi] și alții cu orientări extremiste au creat un curent foarte puternic împotriva dezvoltării și implementării in-stituției democratice.

            În aceste condiții putem vorbi despre limitele democrației referindu-ne la un prag de suportabilitate al cetățeanului modern față de democrație. 

            În general discuția despre limitele democrației se disputa pe anumite probleme ce țin de implementarea con-ceptelor și acțiunilor cu substanță democratică. 

            Prin introducerea acestui concept de „prag de suportabilitate” se cîștigă abordarea democraței din perspectiva primejdiei extremismului și în plus un model real ce permite investigațiilor sociologice, sociale, politi-ce modalități de cuantificare și verificare a ipotezelor.

 

 

 

 

Bibliografie

 

 

Collier, David and Robert Adcock- „ Democracy and Dichotomies: A Pragmatic Approach to Choices about Concepts” în „Annual Rewiew of Political Science.  2” 1999

 

Gellner, Ernest  Condițiile libertății, Polirom, 1998

 

Isaac, Jeffrey C. Democrația în vremuri întunecate, Polirom, 2002

 

Hastings, Michael Abordarea științei politice Institutul European, Iași, 2000

 

Schmitter, Philippe C. „Designing a democracy for the Euro-Polity and Revising Democratic Theory in the Process” în Designing Democratic Institutions. Nomos XLII, ed by Ian Shapiro and Stephen Macedo, New York University Press

 

Volkoff, Vladimir Defectele Democrației, Antet 2002

Bernard Guetta „Geopolitique” L`Olivier, 1995

 

Miller, David (coord.) Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Humanitas 2000

 

Benewick, Robert; Green, Philip (coord.) Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX, Editura Artemis,2002

 

Toffler, Alvin Șocul Viitorului   Ed. Politică, 1973

 

 

 

 

 

 

Note

 

 



 

 

[i] Ernest Gellner Condițiile libertății, Polirom, 1998, p. 176

 

[ii] Robert Benewick, Philip Green (coord.) Dicționarul marilor gânditori politici ai secolului XX, Editura Artemis,2002, p. 94, 98, 157

 

[iii] David Miller (coord.) Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Humanitas 2000, p. 619

 

[iv] Idem, p. 554

 

[v] Philippe C. Schmitter  „Designing a democracy for the Euro-Polity and Revising Democratic Theory in the Process” în Designing Democratic Institutions. Nomos XLII, ed by Ian Shapiro and Stephen Macedo, New York University Press, p. 236

 

[vi] Vladimir Volkoff, Defectele Democrației, Antet 2002, p. 81

 

[vii] Bernard Guetta,  Geopolitique,  L`Olivier, 1995, p. 329

 

[viii] Collier, David and Robert Adcock,  Democracy and Dichotomies: A Pragmatic Approach to Choices about Concepts în „Annual Rewiew of Political Science. 2”1999, p. 537

 

[ix] Michael Hastings, Abordarea științei politice,  Institutul European, Iași, 2000

 

[x] Jeffrey C. Isaac, Democrația în vremuri întunecate, Polirom, 2002

 

[xi] Alvin Toffler,  Șocul Viitorului,   Ed. Politică, 1973, p. 13-21