Memento

 

ERICH BECK ŞI BUCOVINA

 

 

 

                      Mihai Iacobescu        

 

 

(Acordarea înaltei distincţii de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava lui Erich Beck pentru cea mai valoroasă colecţie de bibliografie privind istoria Bucovinei)

 

 

 

Înalt, masiv, monumental şi meditativ, cu o privire încordată şi gravă, concentrată spre interiorul fiinţei sale şi protejată de sticla transparentă a ochelarilor, cu fruntea înaltă şi uşor ridată, aureolată de o diademă de păr rarefiat şi ruginiu, încă sârmos şi viguros care se armonizează cu sprâncenele groase şi stufoase, septuagenarul Erich Beck, împreună cu soţia sa, Ursula, au poposit pentru câteva zile la Suceava la mijlocul lunii octombrie 2003, după ce a străbătut aproape jumătate din Europa, venind din Germania, din Rickenbach-Hutten, cu autoturismul său propriu, pe care, în pofida celor 74 de ani împliniţi, l-a condus, ca întotdeauna, el însuşi, făcând un singur popas, de-o noapte, spre a se odihni la un hotel din Budapesta.

Mai fusese de multe ori în sudul Bucovinei. Prima oară prudent, la câţiva ani după plecarea trupelor sovietice, prin 1959-1960. S-a aflat ani în şir în corespondenţă cu istoricul Teodor Bălan, refugiat şi el din Cernăuţi la Gura Humorului. L-a şi vizitat, de mai multe ori pe inimosul şi rigurosul istoric, culegătorul şi editorul acelor Documente bucovinene şi a aflat în sânul familiei acestuia ceasuri bune de cordială ospitalitate şi prilej de dialog intim, captivant şi benefic pentru aceeaşi „dragoste” fără leac, nostalgică şi comună, Bucovina de altă dată.

De la Teodor Bălan a aflat că, în sertarul şi pe masa de lucru a acestuia „se află încă numeroase manuscrise gata pentru tipar, copii şi fragmente de documente ale istoriei Bucovinei, încă nepublicate”[i]. La rugămintea istoricului român, i-a procurat şi expediat la Gura Humorului „m ai multe fotocopii ale altor documente din arhiva austriacă de stat din Viena, toate referitoare la istoria Bucovinei de după 1775”, dar „din păcate – relatează Erich Beck în scrisoarea sa din 25 iunie 2004 adresată unui prieten din Suceava – Bălan nu a primit aceste documente, deoarece statul român a avut mai mult interes asupra acestora şi a confiscat materialele pe care i le-au trimis prin poştă”[ii].

După moartea istoricului Teodor Bălan, în 1972, Erich Beck a corespondat şi s-a întâlnit de mai multe ori la Suceava cu inginerul silvic George Taras Seghedin, de la Direcţia Romsilva – acesta era un bun cărturar, îndrăgostit şi el de istoria Bucovinei, cunoştea şi vorbea bine limba germană şi a scris mai multe lucrări de specialitate, între care Rezervaţiile naturale din Bucovina (1983). Seghedin a fost unul dintre corespondenţii fideli care i-a trimis în fiecare an informaţii şi adesea copii sau câte un exemplar din tot ce se scria şi apărea la noi despre Bucovina.

A fost o vreme, între anii 1966-1976, când Erich Beck venea anual la Suceava: „atunci – mărturiseşte el, într-un interviu acordat în «Bucovina literară» – am cunoscut mai bine oraşul capitală a unei „ţări” în care mai trăiau oameni în vechiul ritm bucovinean”[iii]; făcând o comparaţie între Suceava anilor 1966-1976 şi cea de după 1990, Erich Beck constată că „odinioară era un loc cu rezonanţă istorică, în care bisericile şi vechile construcţii exercitau o profundă influenţă. Am revenit în Suceava în anul 1990, dar atmosfera nu mai era aceeaşi. Oraşul pare că şi-a pierdut istoria, nu mai are acel caracter deosebit. Şi aşa a rămas până acum, deşi tinerii par să însufleţească urbea”[iv].

Cu timpul, Erich Beck şi-a făcut, după relaţiile fructuoase cu istoricul Teodor Bălan şi inginerul George Taras Seghedin, mai multe cunoştinţe şi prieteni la Suceava. Printre ei este şi istoricul literar, cărturarul şi bibliograful Emil Satco de la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, autorul recentei şi valoroasei Enciclopedii a Bucovinei (vol. I-II, 2004), care-l are printre colaboratorii externi tocmai pe Erich Beck. Cu Emil Satco, declară Erich Beck are „o relaţie deosebită”, fiindcă, zice el, „bibliograful Satco este un partener deosebit”, în vreme ce „din păcate, celelalte instituţii din Suceava, pe care am încercat să le contactez, se distrug prin tăcere” şi „acest lucru se întâmplă, cu mici excepţii, cu mai toate bibliotecile din România”[v]. Vizita lui Erich Beck la Suceava, la mijlocul lunii octombrie 2003 are, însă, o semnificaţie deosebită.

 

 

La propunerea Catedrei de Istorie, Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava a decis să-i acorde înaltul titlu de Doctor Honoris Causa. Erich Beck a elaborat şi publicat – în urma unei îndelungate şi vaste cercetări efectuate, atât direct, cât şi prin intermediul unor impresionante anchete şi corespondenţe cu prieteni şi cunoştinţe, cu biblioteci şi centre culturale, îndeosebi din Austria, România, Germania, URSS, Ucraina, Israel sau printre  bucovinenii din diaspora – cu începere din 1966 şi până în prezent patru tomuri voluminoase (la care se adaugă al cincilea, aflat sub tipar), cuprinzând nu mai puţin de 32.256 titluri de studii, articole, monografii, culegeri de documente, note, însemnări, memorii, referiri şi opinii diverse, cu valoare istorică despre ducatul în care s-a născut, a copilărit şi vieţuit până în iunie 1940.

În iunie 1940, când sovieticii au revendicat şi ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, Erich Beck – care nu avea decât 11 ani, absolvise şcoala primară catolică germano-polonă şi era în anul I la Gimnaziul din Cernăuţi – a plecat cu întreaga familie spre Germania, statul conaţional al strămoşilor săi, despre care nu ştia nimic, sau aproape nimic.

A rămas, însă, în Bucovina, copilăria. A rămas o parte din inima lui Erich Beck. A rămas acea „vârstă de aur” a începuturilor. Cu cei 7 ani de-acasă, cu locul unde-a văzut prima oară lumina soarelui. Cu primul zâmbet al părinţilor. Cu poveştile, snoavele, istorisirile şi primele ghiduşii ale copilăriei. Cu întreaga structură care se cristalizează şi se modelează de către cei dintâi învăţători de neînlocuit, mama şi tata – structură pe care se clădeşte, se completează şi consolidează întreaga osatură a vieţii, până la moarte. De ce,  oare, cu cât trec anii, oriunde şi oricând, ne visăm mereu acasă, acolo unde am copilărit? Erich Beck se simte el însuşi dator să se mărturisească despre această dulce povară a copilăriei: într-o scrisoare din 19 ianuarie 2005, reamintindu-şi de ultima sa vizită la Suceava, când a primit înalta distincţie în Aula Magna a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava nu se poate stăpâni să nu scrie: „Ciudat: cu cât devin mai vârstnic (era în anul când împlinea 76 de ani), cu atât mai intens îmi dau seama ce înseamnă Bucovina pentru mine. Într-un fel, este ţara care mă împlineşte şi, simultan, ţara dorului neîmplinit[vi] (subl. ns.).

Când anume a început Erich Beck – după ce-a plecat în Germania – să se preocupe de Bucovina?

În urmă cu 50 de ani! Da! Cu peste 50 de ani!

După ce s-a refugiat în Germania, s-a aflat o vreme în lagărele pentru repatriaţi la Wartha şi Kalisch, în Silezia. În 1941 s-a stabilit la Hohensalza (Watheland), unde se înscrie la gimnaziu în anul II. Înaintarea trupelor sovietice îl sileşte să se mute în vestul Germaniei, iniţial la Leipzig, apoi la Bayern. În 1947 se stabileşte la Stuttgart-Büssnau, unde se constituie un fel de „colonie” a bucovinenilor. Erau la Büssnau, într-o suburbie a oraşului Stuttgart, peste o sută de germani, refugiaţi din Bucovina. Când, în 1949, exact la 20 de ani de la naştere îşi susţine examen ul de bacalaureat la Liceul din Stuttgart îşi alegea ca lucrare de diplomă tema Germanii din Bucovina – o istorie economică[vii].

Reamintindu-şi despre acest eveniment, elaborarea şi prezentarea lucrării de diplomă despre nemţii din Bucovina, Erich Beck mărturisea în anul 2003 la Suceava: „Cea mai importantă concluzie în urma cercetărilor mele, privind germanii din Bucovina este că această populaţie nu putea fi privită , în nici un caz, izolat. Nici una dintre grupele etnice nu poate să fie privită, analizată, izolat, pentru că a existat o influenţă reciprocă, enormă, între grupele etnice din Bucovina. Această concluzie nu m-a transformat în situaţia de a studia problemele altor grupe etnice, pentru că îmi lipsea literatura de specialitate. Deci, m-am ostenit, în continuare, să întocmesc un fel de catalog (indice), care, cu timpul, a devenit bibliografie[viii] (subl. E. B.).

Şi, încă ceva interesant: Erich Beck n-a urmat nici una din specializările universitare cu profil umanist. Dimpotrivă. S-a orientat spre ceea ce l-a obligat atunci, viaţa spre o specializare tehnică. A început studii universitare în domeniul chimiei. Le-a întrerupt din motive de sănătate şi s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice la Apowi, în Wilhelmshaven şi Şcoala Superioară Tehnică, din Stuttgart şi Tübingen. A fost rând pe rând muncitor în anii studenţiei, şef de birou la o Societate de Asigurări, director comercial la o firmă de construcţii de maşini, coproprietar la o întreprindere de îmbrăcăminte. Şi în toate aceste ipostaze ale vieţii, i-au rămas statornice dragostea şi preocupările pentru istoria Bucovinei, pentru adunarea şi realizarea unei bibliografii ample pe probleme şi pe ani, pe compartimentări ştiinţifice – geologie, geografie, etnografie, istorie, aspecte privitoare la toate domeniile vieţii şi activităţii umane, economie, finanţe, comerţ, administraţie, fenomene sociale, juridice, culturale, religioase, date şi informaţii despre localităţi, despre personalităţi, instituţii, ca, de pildă, şcoală, biserică, presă, societăţi, partide etc.

Despre semnificaţia acestei Violon d’Ingres („Vioara lui Ingres”), Erich Beck mărturisea la Suceava: „Între viaţa profesională şi activitatea mea privată ca istoric, ca scriitor etno-geografic, nu există nici un fel de legătură. Practic, totuşi, aceea că activitatea extraprofesională aducea o atenuare spirituală vieţii profesionale dure”[ix].

… Aşadar, mărturisea Erich Beck în „Bucovina literară” a doua zi după primirea înaltei distincţii, „titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Suceava este pentru mine o surpriză mare, de proporţii. Văd prin aceasta, spunându-mi-se «Mulţumesc frumos», deschis pentru munca mea dedicată Bucovinei. Cred că este şi o răsplată pentru ajutorul pe care l-am dat în anii 60-70 multor persoane din Bucovina… Sunt pur şi simplu mândru că Bucovina, prin Universitatea suceveană, m-a răsplătit pentru munca mea”[x]. În acelaşi sens, într-o scrisoare din 28 noiembrie 2005, trimisă unui prieten, la Suceava – rememorând clipele decernării titlului de Doctor Honoris Causa, zilele în care a fost oaspetele istoricilor Ştefan Purici, şeful Catedrei de Istorie şi Mihai Iacobescu, membru al aceleiaşi catedre şi prorector al Universităţii – Erich Beck scria: „Mă gândesc, adesea, cu încântare la zilele anului 2003, când mi-am putut petrece timpul la Suceava; totul a fost pentru mine „în patrie”, ceva care nu se poate găsi în Germania. Sub acest aspect, germanii sunt destul de reci şi lipsiţi de sentimente”[xi].

Pe de altă parte, Erich Beck este conştient aşa cum scria în 1963 într-o valoroasă lucrare istorică Bucovina – ţară între Orient şi Occident, că aceasta „a fost odinioară o imagine fidelă a Monarhiei Austro-Ungare, care domina multe popoare”, iar azi „Bucovina este o ţară a trecutului. Prezentul ei îl reprezintă amintirile, iar viitorul – speranţa reîntoarcerii la libertate”[xii].

Erich Beck a trimis pentru Biblioteca Almei Mater Sucevensis toate scrierile sale, inclusiv acele masive, tomuri de bibliografie închinate Bucovinei, iar semnatarului acestor rânduri – Füscher, Weltgaschichte în 36 de volume.

Însă, venirea lui Erich Beck la Suceava, dincolo de bucuria prilejuită de primirea titlului de Doctor Honoris Causa are, în subsidiar, şi o întâmplare mai puţin şi de foarte puţini ştiută, care arată că de cele mai multe ori satisfacţiile, împlinirile cer sacrificii, jertfe, întocmai ca în legendarul Meşter Manole, care spre a izbândi zidirea şi isprăvirea Mănăstirii de la Curtea de Argeş a fost nevoit să-şi clădească între pietrele falnicei sale construcţii ceea ce avea mai drag, dragostea vieţii lui, pe Ana, soţia, jumătatea fiinţei sale. În cazul nostru, Erich Beck, păstrând proporţiile cuvenite, a fost jefuit în drum spre Suceava în hotelul unde a făcut popasul pentru o noapte de odihnă, la Budapesta: nimeni dintre cei care l-au întâlnit, l-au privit şi l-au văzut fericit la Suceava, n-au bănuit că, aşa cum aflăm dintr-o scrisoare, din 25 iunie 2004, că „în ultima mea călătorie, la Budapesta mi-a fost dat să am parte de o şedere total neplăcută. Urmările le-am cunoscut imediat după întoarcerea acasă, în Germania. Nu numai că ne-au fost furaţi banii de cheltuială, încât ne-a fost frică să călătorim până la Suceava, ci ne-au fost jefuite cardul pentru căile ferate, cartea de credit, conturile legitime. Momentan suntem total goliţi de toate economiile. Nu ne permitem să ne cumpărăm decât, numai din când în când, câte o carte, căci în Germania, cărţile au cunoscut în ultimii ani preţuri fantastice”[xiii].

Dacă, totuşi, despre o astfel de întâmplare atât de neplăcută, petrecută la Budapesta, Erich Beck a îndrăznit să scrie mai târziu, aproape după un an de la vizita sa în Suceava, în schimb, în prima scrisoare din 4 noiembrie 2003 soţia sa, Ursula, nu contenea să mărturisească faptul că „suntem încă în întregime copleşiţi de ospitalitatea de la Suceava” şi că „excursia de la Râşca, realizată împreună cu Mihai Iacobescu şi Ştefan Purici a fost pentru noi o înaltă şi unică bucurie, inclusiv întâlnirea cu stareţul, părintele Mihail Bălan, dar înainte de toate cu maica Rafaela, acest monument de iubire umană…”, apoi „actul ceremoniei din Aula Magna, arhiplină de studenţi şi profesori, primirea şi discursurile interesante m-au emoţionat foarte mult. Îmi este greu să exprim ce am simţit când, cel ce-a prezentat Laudatio, l-a comparat pe soţul meu cu un monolit – cu adevărat un monolit de Bucovina… Îmi permit să vă scriu că soţul meu nu a aspirat la titlul de Doctor Honoris Causa, nici nu s-a gândit la el vreodată, însă, în ochii şi mintea mea l-a meritat în mod onest”[xiv] – ceea ce este şi convingerea noastră deplină.

 

*

 

Venită la 5 ani după ce, în 1998, Universitatea din Bucureşti conferea titlul de Doctor Honoris Causa unui alt fiu de seamă al Bucovinei, istoricul Emmanuel Turczynski (1919-2002)[xv], propunerea grupului de istorici suceveni de la Facultatea de Istorie şi Geografie, ca Erich Beck să fie onorat cu acelaşi titlu a fost avizată de Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava în luna aprilie 2003, iar în ziua de 22 noiembrie acelaşi an, în Aula Magna i s-a conferit titlul şi diploma.

 

 

 

Comisia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa domnului ERICH BECK a fost constituită prin Decizia nr. 37 din 27 aprilie 2003 a Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava şi a avut următoarea componentă[xvi]:

Preşedinte: Prof. univ. dr. ing. Emanuel Diaconescu, Membru Corespondent al Academiei Române, Rector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava;

Membri: - Academician Ştefan Ştefănescu, Universitatea Bucureşti;

- Academician Alexandru Zub, directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi;

- Academician Gheorghe Platon, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi;

- Prof. univ. dr. Dimitrie Vatamaniuc, Membru de onoare al Academiei Române, Directorul Centrului de Studii „Bucovina” din Rădăuţi;

- Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, Prorector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava;

 - Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.

 

Pe baza Raportului elaborat de membrii comisiei s-a întocmit şi citit de către prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, prorectorul Universităţii „Ştefan cel Mare” următorul Laudatio, din care sintetizăm:

Domnul Erich Beck s-a născut la Cernăuţi, în fosta capitală a Bucovinei istorice, la 27 august 1929, într-o familie de funcţionari: tatăl, Adalbert lucra la Finanţe, iar mama sa, Emilia – la Căile Ferate Române.

Între anii 1936-1940 a frecventat şi absolvit şcoala primară mixtă, catolică, germano-polonă, apoi s-a înscris la gimnaziul German din Cernăuţi.

Evenimentele tragice din vara anului 1940, când partea de nord a Bucovinei a fost invadată de trupele sovietice şi anexată la URSS, determinând strămutarea familiei Beck în Germania în toamna aceluiaşi an. După o perioadă de şedere în lagărele pentru repatriaţi din Wartha şi Kalisch din Silezia, în 1941 se stabileşte în localitatea Hohensalza, în Wartheland. În anii 1941-1945 frecventează gimnaziul, înscriindu-se direct în anul II de studiu, întrucât primul an îl absolvise la Cernăuţi. Înaintarea trupelor sovietice şi primejdia de-a rămâne în zona de ocupaţie, obligă familia Beck să se refugieze în vestul Germaniei, iniţial la Leipzig, apoi la Bayern. În căutarea unor repere morale şi piloni de stabilitate comunitară, în anul 1947 se mută la Stuttgart-Büssnau. Aici se aşezaseră numeroşi refugiaţi bucovineni, care au înfiinţat un fel de „colonie” a bucovinenilor. În anul 1949, Erich Beck susţine examenul de bacalaureat la Liceul din Stuttgart.

După absolvirea liceului participă, ca muncitor, la reconstrucţia Universităţii Tehnice din Stuttgart, la care se înscrie în anul universitar 1950/1951, la Facultatea de Chimie. Din motive de sănătate, în 1951 este nevoit să-şi întrerupă studiile. Se înscrie apoi la Facultatea de Ştiinţe Economice la Apowi, în Wilhelmshaven şi la Universitatea Tehnică din Stuttgart.

Activitatea profesională şi-o începe în 1957, ca şef de birou la o Societate de Asigurări Economice. În 1961 devine director de vânzări, apoi director economic al unei întreprinderi de construcţii de lemn. Mai târziu, devine coproprietar al unei întreprinderi de îmbrăcăminte. Din 1994 se stabileşte la Rickenbach-Hutten, unde trăieşte şi în prezent.

În paralel cu activitatea economică, domnul Erich Beck se implică în studierea trecutului, în special a istoriei Bucovinei, într-o perioadă în care, în Germania, Bucovina era un cuvânt care nu putea fi rostit decât în şoaptă pentru refugiaţii bucovineni, între cunoscuţi şi prieteni. Se interesează despre tot ce se scrie şi publică despre Bucovina – şi încă nu numai în noua sa patrie, ci şi în Austria, România, Israel, ori printre bucovinenii din diaspora. Începe să publice el însuşi primele studii şi articole despre Bucovina. Începutul îl constituie, în 1954, lucrarea Germanii din Bucovina. Grupele etnice şi economia lor în oglinda istoriei (Das Deutschtum des Buchenlandes. Die Volkgruppe und ihre Wintschaft im Spiegel der Geschichte). În 1961 publică studiile Coloniile şi viaţa economică a germanilor bucovineni: proiect pentru o istorie economică a coloniştilor germani din Bucovina (Siedlung und Wistschaft der Buchenlanddeutschen: Gedanken zu einer Wirtschaftsgeschichte der deutschen Siedler in der Bukowina) în revista „Der Südostdeutsche”, nr. 22-24/1960; O statistică a grupului etnic al germanilor bucovineni din anul 1940 (Eine Statistik der Buchenlanddeutschen Volksgruppe aus dem Jahre 1940), în “Der Südostdeutsche” din 1961, nr. 15; Senzaţie literară la ospiciul din Cernăuţi: amintiri despre “Cazul Oiehowicz” (Literarische Sensation aus dem Irrenhaus in Czernowitz: Erinnerungen an den “Fall Oiehowicz”), în “Der Südostdeutsche”, nr. 4, 5, 1962.

Făcându-se cunoscut şi apreciat pentru contribuţiile sale în domeniul istoriei Bucovinei, Erich Beck a fost invitat să colaboreze la volumul aniversar: Ţara Fagilor: 150 de ani de germanitate în Bucovina (Buchenland: Kundertfünfzig Jahre Deutschtum in der Bukowina). Studiile sale cuprinse în acest volum, Germanii bucovineni în cifre (Die Buchenlanddeutschen in Zahlen), Corporaţiile şi sistemul cooperatist în Bucovina: sistemul corporatist (Das Zunft – und Genossenschaftswesen in der Bukowina: Das Genossenschaftwesen) şi Despre istoria economică a germanilor în Bucovina (Zur Wirtschaftsgeschichte der Deutschen in der Bukowina) excelează prin comentarii şi observaţii fine asupra fenomenului economic în Bucovina, în general, şi a istoriei sociale a bucovinenilor, în special.

Ca un fel de piatră de hotar a nostalgiilor, a gândurilor, dezamăgirilor şi speranţelor sale, drept un reper al procesului de recuperare a ceea ce a fost sau s-a dorit să fie Bucovina, în anul 1963, Erich Beck publică volumul Bucovina – ţinut între Orient şi Occident (Bukowina – Land zwischen Orient und Okzident (Ein Bildband), tipărit în Editura Pannonia din Freilassing şi Salzburg.

Domnul Erich Beck este bine cunoscut specialiştilor de limbă şi literatură germană din România, în special universitarilor ieşeni, cu care are o colaborare de peste două decenii. Astfel, “cel mai mare bibliograf pe care îl are Bucovina”, potrivit aprecierilor contemporanilor, a publicat în ţara noastră mai multe studii, dintre care menţionăm Bibliografia limbii şi literaturii germane din Bucovina (Bibliographie zur Deutschen Sprache und Literatur in der Bukowina), inclus în volumul Tradiţii lingvistice şi literare de limba germană în Moldova de Nord (Iaşi, 1983); Limba şi literatura germană în Bucovina: o bibliografie (Deutsche Sprache und Literatur in der Bukowina: eine Bibliographie), cuprins în lucrarea Interferenţe culturale româno-germane (Iaşi, 1986); Limba şi literatura germană în Bucovina: o bibliografie a literaturii secundare (Deutsche Sprache und Literatur in der Bukowina: eine Bibliographie der Sekundärliteratur. Teil 2: 1981-1985 (Mit Nachträgen), tipărit în volumul Peisajul cultural bucovinean: Studii privind literatura de limbă germană a Ţării Fagilor (Kulturlandschaft Bukowina: Studien zur Deutschprochigen Literatur des Buchenlandes), care a apărut la Iaşi, în 1990.

Totuşi, nu aceste studii valoroase au făcut ca universul istoriografiei contemporane să fie luminat de o stea, ce concentrează şi iradiază un spectru de informaţii extrem de diverse privind Bucovina. Erich Beck poate fi considerat cu adevărat Patriarhul bibliografiei bucovinene. Timp de peste patru decenii el a adunat şi continuă să adune informaţii referitoare la tot ce a apărut şi apare în orice colţ al lumii, relativ la Ţara Fagilor şi la oamenii acestui ţinut. Rezultatul acestei munci titanice, pusă la dispoziţia specialiştilor, publicului larg şi împătimiţilor de problematica bucovineană se regăseşte în patru tomuri ample: Bibliografia etnografică a Bucovinei: Literatura până în anul 1965 (Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina: Literatur bis zum Jahre 1965), München, în 1966 (378 p.); Bibliografia culturală şi etno-geografică a Bucovinei: Literatura din anii 1966-1975 (Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina: Literatur aus den Jahren 1966-1975), Dortmund, 1985 (534 p.); Bibliografia culturală şi etno-geografică a Bucovinei din anii 1976-1990; (Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina 1976-1990) 1999, Harrassowitz, Wiesbaden (843 p.) şi Bibliografia culturală şi etno-geografică a Bucovinei, 1976-1990, vol. II (Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina 1976-1990), Teil, 2, Biographische Texte, 2003, Harrassowitz, Verlag, Wiesbaden, 632 p.

Prin eforturile şi generozitatea autorului, aceste volume au ajuns în principalele biblioteci din România, inclusiv în Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, căreia Erich Beck i-a dat toate lucrările sale de până la această dată. Fără consultarea lor astăzi nu se poate imagina realizarea unui studiu cu adevărat ştiinţific despre Bucovina.

Prin rigurozitatea, unicitatea, proporţiile şi însemnătatea ei, bibliografia Bucovinei reprezintă un monolit tot atât de durabil ca şi piatra Carpaţilor şi numele acestui monument fără moarte poartă un nume pe care îl cinstim astăzi şi întotdeauna – Erich Beck.

 

P.S.

Publicăm, în continuare, Răspunsul lui Erich Beck în limbile română şi germană (în traducerea conf. univ. dr. Florin Pintescu şi cu verificarea Comunităţii germanilor din Suceava).

 

 

Acordarea titlului onorific de Doctor Honoris Causa este cea mai înaltă recunoaştere academică pe care o poate oferi o Universitate. Vă mărturisesc că încă îmi apare ca un miracol faptul că am primit o asemenea recunoaştere. Imboldul muncii mele ştiinţifice şi a eforturilor mele personale pentru Bucovina vor continua. Găsesc mulţumire în a ajuta alţi oameni, alţi bucovineni, cu care destinul nu a fost atât de generos cum a fost cu mine. De asemenea, mă simt fericit şi mulţumit cu munca de finalizare a bibliografiei, deşi acest demers nu se va sfârşi, practic, vreodată. De aceea, consider că acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Suceava constituie o încoronare a muncii mele şi văd în acest lucru şi un act ce mulţumire foarte târzie pentru eforturile mele puse în slujba Bucovinei.

Există tradiţia ca cel încununat cu acest titlu să ţină o prelegere, iar eu mi-am ales un domeniu adiacent muncii mele, referindu-mă la fenomenul de „istoriografie naţională”. Acesta este o formă de scriere a istoriei practicată de clasa politică din estul Europei până la schimbările politice din anii '90. După 1990 au apărut în grupul istoricilor care tratează despre Bucovina nume noi, iar vechii istorici continuă să scrie eliberaţi de fostele precepte politice. S-a ajuns astfel să se scrie despre diverse aspecte politice şi sociale ale istoriei Bucovinei, care nu au fost niciodată tratate până acum. Doresc să compar Bucovina, istoria ei, cu un copac care se dezvoltă de secole, supravieţuind tuturor anotimpurilor şi încercările. În primăvară înfloreşte, în vară înverzeşte, în toamnă este plin de fructe, iar în iarnă rezistă. An după an adaugă câte un nou inel tulpinii sale. Acest copac puternic, maiestuos – l-aş numi fagul – care a dat numele ţinutului Bucovina. Şi cine poate descrie acest copac? Conform tradiţiei, bineînţeles că numai istoricii. Conform naţionalităţilor trăitoare aici, în jurul copacului vor fi patru istorici: un român, un ucrainean, un german şi un evreu, studiind, cercetând şi scriind despre acesta. Şi astfel, vom avea patru istorii: una românească, una ucraineană, una germană şi una evreiască. Există totuşi un singur copac, însă unghiurile din care este privit sunt diferite. Nu mă exprim împotriva unei istorii a românilor în Bucovina, dar de ce să ne concentrăm asupra accentelor şi momentelor decisive ale istoriei românilor din Bucovina, atunci când vorbim despre istoria Bucovinei? Şi acest fapt este valabil şi pentru ucraineni, germani şi evrei. Din păcate, nu se face nici o excepţie.

De ce trebuie întotdeauna aplicată o coloratură naţională? Categoric, Bucovina nu merita asta. De la oamenii de ştiinţă se aşteaptă o percepţie distanţată faţă de fenomenul naţionalismului. Fiecare poate fi naţional dar nu naţionalist.

Istoria primei jumătăţi a secolului XX a adus dovezi suficiente şi triste umanităţii. De acestea nu a scăpat nici Bucovina, unde naţionalismul nu era un mod natural de manifestare, cel puţin până în 1918. Practic, Bucovina s-a manifestat ca provincia extrem-estică a Imperiului Austriac, având sentimentul clar al „apartenenţei de grup”, un parlament propriu, o guvernare proprie, interese generale comune, sociale şi culturale, acceptate unanim de întreaga populaţie, care începuse deja să conştientizeze apartenenţa el specială. Cineva era mai întâi bucovinean, apoi german, român, ucrainean etc. Există exemple numeroase şi interesante despre această „conştiinţă de sine” cetăţenească. Ne aducem aminte că după 1918 primarii români care au venit în Bucovina să instaureze noua ordine politică şi culturală a statului căruia Bucovina îi aparţinea acum, au fost numiţi „regăţeni” şi consideraţi de noi, bucovinenii, ca străini. Toţi bucovinenii, indiferent de etnie, se manifestau la fel. Sintagma „noi, bucovinenii” era ceva permanent şi oricine citeşte presa anilor '20-'30 din secolul trecut, o poate întâlni. Copil fiind, aveam prieteni români, ucraineni, evrei, polonezi şi mi-am păstrat până astăzi capacitatea de a înţelege toate limbile care se vorbeau în Cernăuţi.

Şi atunci, de ce naţionalismul? Naţionalismul este o găselniţă a secolului XIX, până atunci neexistând unităţi (grupuri) etnice bine definite. Existau doar uniuni constituţionale care, sub conducerea unei familii aristocratice, aveau propriile caracteristici culturale, lingvistice şi regionale. Astfel, „roman” era locuitorul Imperiului Roman, chiar dacă el era got, celt sau gal. Întotdeauna, majoritatea a dat denumirea entităţii statale, a orientării culturale, a conştiinţei naţionale, înglobând minorităţile conlocuitoare. Cu asemenea exemple s-au întâlnit şi românii. Cine trăia în estul Carpaţilor atunci când prinţul Dragoş a cucerit regiunea şi a întemeiat Moldova? O majoritate a dat identitate locului, cucerind minoritatea. Cum se prezentau slavii din ţinuturile de graniţă estice ale Imperiului Roman? Erau populaţii constituite dintr-un amestec de sciţi, sarmaţi şi germanici (în unele regiuni din estul Elbei) care au fost părăsite de căpeteniile militare care s-au alăturat armatelor germanice în marşul lor spre capitala Imperiului Roman. Nu existau popoare „în sine”, existau ca atare doar armatele germanice. Acolo unde naţionalismul etnic este aplicat, ajungem la situaţia întâlnită în ultimii ani în fosta Iugoslavie, despre a cărei dureroasă istorie recentă ne amintim din păcate prea rar.

Revenind la Bucovina, în acei mulţi ani cu relativă linişte şi condiţii bune din punct de vedere economic şi social, s-au dezvoltat anumite similarităţi la toate etniile bucovinene. Nişte exemple banale ilustrează această aserţiune. Expresia „Ahi, pacati"! a fost folosită de toate etniile numai în Bucovina, dar Ahi era polonez şi Pacati era numele primului călău din Cernăuţi. Care bucovinean nu cunoştea jocul de cărţi Taroc? Inclusiv copiii cunoşteau acest joc, care putea stârni mari emoţii.

În prezent, nu trece nici o săptămână în care în ziare germane, austriece sau elveţiene să nu se scrie măcar o frază despre „toleranţa bucovineană”. În consecinţă, în exterior există o adevărată „imagine” a Bucovinei determinată în mare parte de importanţi scriitori ca de ex. Rose Auslander care vorbea despre „teritoriul multilingvistic de la Prut” sau Celan cu cuvintele sale „vin dintr-o ţară în care trăiau oameni şi cărţi”.

Mă întreb dacă într-adevăr lucrurile au stat aşa, dacă viaţa cotidiană corespundea idealului înalt de toleranţă despre care se vorbeşte în cadrul „fenomenului Bucovina”. Deoarece sunt bucovinean, probabil nu sunt în stare să judec obiectiv această problemă, dar sunt convins că cercetători independenţi ar constata şi astăzi că bucovinenii sunt „altfel”. În ultimul timp sunt multe voci care spun că acest lucru este o consecinţă a unei nostalgii, dar trebuie să existe şi un fundament pe baza căruia a apărut acest fenomen. Ar fi important să se cerceteze acest fundament. Ar fi important să fie întrebate persoanele care mai trăiesc şi care au trăit în Bucovina până în 1940 asupra acestui fapt (fenomenul Bucovina).

Vreau să expun un exemplu tipic din copilăria mea. Tatăl meu a fost un om cu o atitudine naţionalistă. Era funcţionar la finanţe, dar şi funcţionar la NAF (Frontul Naţional Muncitoresc), echivalentul în Bucovina a NSDAP-ului (Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German) din Germania. Dar casa noastră era frecventată de români, ucraineni, poloni, evrei, fără să se facă vreo diferenţiere sau fără să existe vreun resentiment faţă de ei. Îmi amintesc de seratele senine la care limbile de conversaţie se succedau ca şi băuturile. Una dintre tipurile de muzică favorite în familia noastră era muzica populară română. În toamna anului 1939 tatăl meu oferea azil la trei soldaţi în uniformă poloneză (loc de dormit, mâncare, bani) iar aceasta în calitate de german „convins” (naţionalist).

Când am ajuns în 1940 în Germania, în ţara despre care auzisem atâtea lucruri bune, întâlnirea cu această ţară a fost puţin dezamăgitoare. Cuvântul „poftim” se părea că era necunoscut aici. Noi eram, expresis verbis, „ţigani”. A durat mulţi ani până când ne-am obişnuit cu atmosfera rece de acolo.

Martor al „fenomenului de toleranţă Bucovina” este în primul rând literatura de aici din anii '20 şi '30. Cunoscută este literatura în limba germană, dar şi celelalte literaturi (română, ucraineană, evreiască) ajungeau la cele mai înalte cote în această perioadă. Aduc în discuţie doar câteva nume magice: „Gruparea Iconar”, Irina Vilde, Itzik Manger, Olga Kobilanska şi Elieazar Steinbark.

Pe atunci se făcea deosebire doar între „bine” şi „rău” nu între catolic şi ortodox, român şi german, cel puţin nu în viaţa privată. Oare acesta este fenomenul Bucovina?

Îmi este frică de viitorul politic al Bucovinei. România vrea să intre în UE şi dacă reuşeşte să se întoarcă înapoi în comunitatea central-europeană, noua graniţă a UE va fi aici, cu Ucraina. Este inadmisibilă construirea unei noi Cortine de Fier, dimpotrivă, este important să aibă loc un schimb fructuos de idei pe plan cultural, social etc. O demarcare exigentă între Cernăuţi şi Suceava probabil ar însemna o separare definitivă a Bucovinei, cea ce ar însemna faptul că Bucovina ar deveni doar o relicvă istorică.

Regiunea Schwaben a pus prin parteneriatul Suceava-Cernăuţi-Augsburg o bază pozitivă care sper că şi în viitor va contribui la unirea spirituală şi la un schimb liber peste graniţe.

 

 

NOTE:



[i] Erich Beck, Scrisoare din 25 iunie 2004, adresată lui Mihai Iacobescu, (arhiva personală).

[ii] Ibidem.

[iii] Emil Satco, Interviu cu omul de cultură Erich Beck, în „Bucovina literară”, seria nouă, XIV, , nr. 3 (157), martie 2004, Suceava, p. 3.

[iv] Ibidem.

[v] Ibidem, p. 4.

[vi] Erich Beck, Scrisoarea din 19 ianuarie 2005, adresată lui Mihai Iacobescu (arhiva personală)

[vii] Emil Satco, op. cit., p. 3.

[viii] Ibidem, p. 3-4.

[ix] Ibidem, p. 3

[x] Ibidem, p. 4.

[xi] Erich Beck, Scrisoarea din 28 noiembrie 2005, adresată lui Mihai Iacobescu (arhiva pers.).

[xii] Idem, Bukowina Landzwischen Orient und Okzident, Pannonia-Verlag Freilassing, 1963, p. 5, 20.

[xiii] Idem, Scrisoarea din 25 iunie 2004, (arhiva pers.).

[xiv] Idem, Scrisoarea din 4 noiembrie 2003, (arhiva pers.)

[xv] Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Editura Princeps edit, Iaşi, 2004, p. 522-523.

[xvi] Arhiva Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, Dosar – Doctorate, 2003: Dosar Erich Beck.