Logos şi filosofia istoriei

îN abordările contemporane

ale gândirii patristice

 

 

Bogdan Baghiu

 

 

 

Ceea ce-mi propun în acest expozeu este să punctez doar câteva momente din teologia antropologică a Sfinţilor Părinţi şi modul în care filosofia şi teologia contemporană se raportează la acest demers antropologic.

Voi începe printr-o observaţie metodologică şi anume : aceea că  o caracteristică comună tuturor formelor de umanism o reprezintă faptul că acestea se instituie ca schimbări organice ale modului de meditaţie asupra antropologicului şi a prezenţei sale istorice.

Gândirea filosofică contemporană a adus în scenă o multitudine de forme şi de modalităţi în definirea umanismului. Cele mai prezente fiind cele de manual care au în vedere o anumită parte „oficială” a umanismului, considerând umanismul un curent filosofic prerenascentist, apărut în Italia şi care încercă să recupereze antropocentrismul antic a lui Protagoras, cel care proclama că: omul este măsura tuturor lucrurilor . Din păcate această parte neoficială revendicându-se dintr-o tradiţie anti- scolastică a aşezat umanismul  sub semnul unui spirit de frondă asupra dogmatismului creştin. Această devalorizare a filosofiei creştine prin prisma unor idealurile de emancipare culturală şi socială a fiinţei umane, a condus la o serie de numeroase false presupoziţii în ceea ce priveşte vasta concepţie antropologică creştină. Filosofia Renaşterii a uitat de dragul emancipării, că umanismul a constituit o culme a afirmării gândirii creştine încă de la începuturile sale. Hristologia patristică reprezintă nu numai o faţetă socio-culturală a restaurării umanului, ci una a restaurării cosmice a acestuia.

Umanismul patristic este centrat pe modul în care în jurul Logosului Întrupat s-a constituit un nou tip de situare a omului în Univers. Christos Yannaras, marele gânditor grec, va discuta în contemporaneitate, modul în care tradiţia patristică a schimbat relaţia dintre om şi univers, în sensul că nu omul trebuie supus unui proces de Personalizare, ci prin misterul Întrupării lui Dumnezeu în om, tot universul capătă o dimensiune personalistă. Astfel, spune Yannaras,  putem vorbi nu „despre om ca un microcosmos, ci despre lume ca un macro-om.”[i] Yannaras va spune în acest sens că literatura patristică a ştiut să-şi însuşească această idee a relaţiei analogice dintre om şi lume, dar a făcut sub imperiu unei concepţii în care înnobilarea se face de către arhetipul christic spre univers.

Tema analogiei om-univers va fi una foarte uzitată de gânditori renascentişti, cu predilecţie de cei din zona filosofiei esoterice. De altfel putem spune că ideea analogiei a guvernat filosofia umanistă a Renaşterii. Însă la această problemă, umanismul patristic vine cu propria sa variantă exprimată dealtfel şi în rugăciunea centrală a creştinismului „Tatăl Nostru”, care spune: „... precum în cer aşa şi pe pământ”. Vedem aici o invocare mistică a identităţii, a Unului, a nedespărţitului. Întruparea Logosului este creatoarea unei noi ontologii, a unui alt mod de existenţă, deoarece în Hristos coexistă în mod temporal, în fiecare clipă identicul cu multiplul, umanul cu divinul.  În perioada de mare efervescenţă a gândirii patristice, Sfântul Maxim Mărturisitorul va distinge patru „împărţiri”  pe care conştiinţa umană trebuie să le depăşească :

 

1.    între natura creată şi cea necreată.

2.    între cer şi pământ.

3.    între rai şi lumea locuită

4.    între bărbat şi femeie

 

Însă toate acestea arată că rolul umanului, al umanităţii îndumnezeite, Logocentrice,  este acela de a imstaura o ontologie a umanului restaurat. Teza  noastră, dealtfel îşi propune să arate că umanismul gândirii patristice se sprijină pe o astfel de ontologie a restaurării. Iar  această ecuaţie  restauratoare prin Logos a creaţiei cuprinde şi temporalitatea.

Evanghelia Sfântului Ioan reprezintă în acest sens un tratat de ontologie restauratoare prin Umanitatea Logocentrică a întregii Creaţiei şi deci şi a Istoriei. 

 

 

Odată cu producerea căderii adamice, fiinţa umană a pierdut contactul cu registrul ontologic divin, în termenii tradiţiei mistice creştine, cu Viaţa Veşnică. Revenirea la modul adamic de relaţionare cu Dumnezeu doar printr-o re-instaurare a unor noi „măsuri” ale acestui plan ontologic. Înainte de  un „cer nou şi pământ nou” Apostolul Ioan înţelege să vorbească oamenilor despre un timp nou, un Timp al Vieţii sub care toate cele noi vor sta întru Veşnicie.

 

În Noul Testament apare şi noul legământ, care este promisiunea unei Eternităţii a Asemănării a omului cu Dumnezeu prin Persoana  Divino-Umană a lui Iisus Hristos. Întruparea lui Hristos reprezintă promisiunea făcută în chip etern de Dumnezeu omului că acesta îi va fi asemenea prin cei „…câţi L-au primit, care cred în numele Lui”. Simpla succesiune temporală a dorinţei Asemănării se transformă prin asumarea de către credincios a trăirii într-un timp Patern în Eternitatea Asemănării. Afirmarea Raţiunii Logocentrice.  reprezintă intrarea în Eternitatea Asemănării   În acest sens Christos Yannaras va vorbi în Persoană şi Eros despre: transcenderea erotică a continuităţii temporale” [ii]  şi va vorbi pe larg despre depăşirea erotică a duratei prin Întruparea Logosului din Fecioară” [iii]. Este vorba despre un eros devenit taină a manifestării unirii lui Hristos cu omenirea. Yannaras va menţiona existenţa unui timp liturgic, un timp nemijlocit a „vieţii nedespărţitepe care, Sfântul Maxim Mărturisitorul îl  denumeşte metaforic Ziua a Opta şi despre care va spune: „ arată modul specific a stării mai presus de fire şi de timp”. Şi lucrul cel mai important al viziunii yannarasiene asupra temporalităţii o regăsim în următoarea remarcă: Întruparea Logos-ului desfiinţează Istoria, pentru că sintetizează „devenirea” umană în prezentul confruntării existenţiale a omului cu adevărul, sintetizează viaţa în adevăr şi face ca adevărul să se manifeste, să apară în viaţă….Întruparea Logos-ului desfiinţează continuitatea şi deplasarea, dar şi distrugerea şi degradarea timpului, pentru că desfiinţează sfârşirea „clipei”, preschimbând dorinţa în deplinătatea erotică a duratei.” [iv] Tocmai această deplinătate erotică a duratei, adică manifestarea deplină a iubirii paterne a lui Dumnezeu faţa de om prin jertfa hristică reprezintă chemarea omului în Eternitatea Asemănării. Şi asta face ca Afirmarea Raţiunii Logocentrice să fie de fapt prezenţa omului în Eternitatea Iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Afirmarea Raţiunii Logocentrice la nivelul conştiinţei umane înseamnă de fapt răspunsul omului la Iubirea lui Dumnezeu.

Odată cu Evanghelia lui Ioan avem nouă dimensiune a Facerii Lumii : dimensiunea  Iubirii lui Dumnezeu ca factor primordial în creaţie. Acel mereu uzitat ex nihilo reprezintă infinita dorinţă divină a manifestării Iubirii. Putem în acest sens să facem o analogie între ex nihilo –ul divin şi ex nihilo- ul din care izvorăşte iubirea de dumnezeu a misticului şi care metaforic ar putea fi numită: o smerenie a reprezentării.

Conştient că timpul este de fapt o falsă faţetă a Eternităţii şi că Hristos ( Logosul ) reprezintă manifestarea adevăratei temporalităţi, Sfântul Augustin va spune într-o celebră formulare: „Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă o ştiu, iar dacă aş vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Bineînţeles că din punct yannarasian interogaţia augustiniană vizează numai un apofatism al esenţei temporale, ci nu un apofatism a manifestării Personale a temporalităţii. Tocmai acest lucru este primordial pentru teologia mistică a Răsăritului şi anume că orice interogaţie nu mai are valenţe retorice, ea capătă în orice condiţie o valoare Personală. Nu mai există, aici, ideea unui nimeni al interogaţiei. Totul reprezintă un cadru a Vorbirii neîncetate cu Dumnezeu, o situare Veşnică în Lumina Adevărului şi dobândirea Eternităţii Asemănării. Înseamnă participarea Fiinţei Umane la Afirmarea Raţiunii Logocentrice.                                  

Despre schimbarea produsă asupra doctrinelor temporalităţii de către creştinism, Christos Yannaras va spune: Întruparea Logos-ului ca nemijlocire a comuniunii personale a ziditului cu neziditul este o „nouă” (καινή), realitate existenţială şi, prin urmare, şi temporală: este o secţiune în timp care desfiinţează continuitatea timpului, temporalitatea ca înrobire a „anteriorului” şi „posteriorului” – interpune în timp durata comuniunii „naturale, fireşti”, a omului cu Dumnezeu. Dumnezeu intervine cu o fisură de posibilitate în realitatea fenomenală, aparentă. Posibilitatea este relaţia nemijlocită cu El- Întruparea este o crăpătură în temporalitatea obiectivă, revelatoare a timpului nedimensional şi nedespărţit al relaţiei personale, al transcenderii  timpului în prezentul fără hotare al comuniunii de dragoste. Credinţa Bisericii în „viaţa veşnică” nu se referă la o prelungire nesfârşită a  succesiunii temporale, ci la prezentul relaţiei de dragoste, la faptul nedespărţit, nedimensional al comuniunii erotice, adică la acel mod de existenţă care îl restabileşte pe om în deplinătatea adevărului lui personal, liber de individualităţii naturale, limitări ale timpului, ale spaţiului, ale degradării şi morţii”[v] Prin Întruparea lui Hristos, Dumnezeu îi arată omului că nu cunoaşterea binelui şi răului îi poate conferi acestuia asemănarea lui Dumnezeu, ci Adevărul dobândit prin Har duce omul în Eternitatea Asemănării. Asemănarea, deci nu are un statut gnoseologic, şi nu poate fi dobândită printr-un orgoliul a cunoaşterii, ci ea are un statut ontologic exprimat printr-un Timp a Paternităţii Iubitoare. Dumnezeu îl cheamă pe om la Eternitatea Asemănării din temporalitatea omenească. De fapt prologul ioaneic ca dealtfel întreg Noul Testament reprezintă descrierea metamorfoza timpului uman supus raţiunii  diferenţei şi neasemănării în Eternitate a Asemănării. Numai într-o relaţie Personală cu Dumnezeu poate să se înţeleagă pe sine.

După Yannaras, persoana are un caracter ecstastic, adică ea va ieşi mereu în afara ei căutând Asemănarea, până când prin acces la Raţiunea Logocentrică va realiza că o simplu moment de Asemănare cu Dumnezeu nu poate s-o satisfacă şi atunci va aspira neîncetat spre Eternitatea Asemănării. Modelul christic al Noului Testament este revelator în această privinţă. În multe momente din descrierea „vieţii istorice” a lui Hristos, îl găsim pe acesta în rugăciune, asta însemnând că El era conştient că vieţuind în finitudinea mundană îşi poate pierde în orice moment Asemănarea cu Tatăl. De aceea Hristos apelează la Voia Tatălui, care este o Voie a Asemănării. Din acest punct de vedere putem spune că mistica creştin răsăriteană reprezintă o voinţă de Asemănare. Dorinţa perpetuă a misticului este Vederea lui Dumnezeu în scopul desăvârşirii Asemănării. Pentru aceasta misticul se va dezice de ceea ce   l-ar putea abate de la descoperirea adevăratei identităţii a lui Dumnezeu. Cu privire la aceasta Dionisie Areopagitul va spune că: „Cel care prin excelenţă cauza oricărui lucru sensibil nu e nimic din cele sensibile” şi că „ Cel care este prin excelenţă cauza oricărui lucru inteligibil, nu e nimic din cele inteligibile.”[vi] Depăşirea oricărei modalităţi umane de cunoaştere reprezintă adevărata premisă a intrării în Eternitatea Asemănării. În concluzie ultimul verset al prologului ioanei poate fi considerat şi ca o promisiune că : prin situarea într-un Timp al Paternităţii asemenea lui Iisus Hristos, omul se va putea afirma ca fiind fiu al lui Dumnezeu călăuzit de Raţiunea Logocentrică şi altfel va putea sălăşlui ca Persoană în Eternitatea Asemănării.     

Prin urmare umanismul gâmdirii patristice este prin  o filosofie complexă având un caracter restaurator asupra întregii Creaţiei.

 

NOTE



[i] Christos Yannaras, Persoană şi Eros, ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 108

[ii], Ibidem, p. 158

[iii] Ibidem p. 169

[iv] Ibidem p.169

[v] Ibidem., p. 167

[vi] Citatele de faţă sunt de fapt titlurile ultimele două capitole din Teologia mistică.