Dubla tipologie a eternitatii

in gandirea lui Emil Cioran

                                                                 

 

Marius Cucu

 

 

 

            In desele referiri pe care Cioran le face la adresa problematicii temporalitatii se poate evidentia conturul unui posibil paradox, si anume, acela al situarilor existentei cioraniene in timp si totodata in exterioritatea acestuia. Anumite secvente din scrierile cioraniene indica o integrare dramatica dar totusi ferma in fluxul temporal, in timp ce alte secvente sustin ideea conform careia Cioran este un cazut din timp. Se ridica aici intrebarea unde proiecteaza aceasta cadere daca ea este realmente posibila, si o astfel de proiectie carei stari ontice fundamentale urmeaza?

Pentru inceput trebuie spus faptul ca acel posibil paradox amintit mai sus se dovedeste a fi nereal prin faptul ca Cioran nu paraseste decisiv si in mod absolut timpul, el nu-si topeste constiinta intr-un extaz al sectionarii tuturor conexiunilor cu temporalitatea, ci atinge doar, uneori, starea de evadare din constanta temporalitatii, stare ce ii este imposibil sa o mentina. Astfel, la Cioran nu se poate vorbi precum in cazul misticilor de transfigurare in absolut ci doar de o pendulare intre etern si timp, el fiind mereu tentat de ambele dimensiuni desi isi exprima nu odata preferinta pentru atemporal.

Caderea din timp face parte dintr-un scenariu mult mai amplu care cuprinde trei planuri existentiale diferite: eternitatea superioara timpului, temporalul sau istoricul si eternitatea negativa sau cea sub-istorica. Atunci cand se simte un cazut din timp, Cioran adera si este captiv dimensiunii celei din urma. Plasat intr-o astfel de paradigma, Cioran resimte din plin ceea ce el numeste  lipsa dreptului la timp.

De fapt aici este vorba in esenta de lipsa dreptului la actiune, orice demers in acest sens fiind refuzat, creatia indiferent de substanta sau anvergura fiind imposibila in coordonatele unei astfel de atmosfere. Totul aici pare inutil, zadarnic si din acest motiv constructia de structuri, asamblarea de ierarhii se dovedeste a fi intru totul inutila orice axiologie sau ordonare fiind sortita dintru inceput esecului. Semnificativ este faptul ca lipsind intr-o astfel de sub-regiune ontica fundamentele, temeiurile, absenteaza si posibilitatea unei asezari propriu-zise a fiintei, optiunea unei stabilitati launtrice fiind imposibila.

Aceasta zona cumuleaza trecutul si viitorul intr-un prezent indeterminat, intr-o clipa ce nu-si mai epuizeaza suspensia universala, lipsa de fluiditate si se autodefineste ca fiind un timp mort. Dinspre acest cadru Cioran ii priveste pe ceilalti semeni drept fiinte profund integrate timpului, timp care pentru el ramane inchis si inaccesibil, desigur cat el isi cultiva deschiderea spre acea eternitate negativa, vesnicia de sub istorie. Se evidentiaza in acest context doua planuri de raportare la temporalitate: unul afectiv iar celalalt cognitiv.

 

Anularea perceptiei senzoriale a timpului

 

Din punct de vedere afectiv, Cioran observa ca intr-o astfel de regiune, culoarea ce caracterizeaza in parte fiecare manifestare a vietii, nuantele si multiformitatea incantatoare a acesteia sunt neantizate. „Gustul” succesiunii evenimentelor, alternanta luminilor si a umbrelor ce dau profil vibratiei vietii sunt aplatizate si inlocuite cu vidul totalei lipse de savoare fiintiala.

Timpul si efectele sale imanente nu mai pot fi simtite aici, dar mai mult de atat, senzatiile pe care acesta le-a putut conferi spiritului uman sunt trecute in imemorial astfel incat interogarea daca cronologia lumii mai are o substanta perceptibila se remodifica in intrebarea ce se indoieste de existenta propriu-zisa a acestei substante. Prin urmare, pentru cel cazut din timp dispare excitabilitatea conferita de fluxul temporalitatii si insasi posibilitatea perceptiei acestui flux alaturi de amintirea senzoriala a experientei sale. Dar constiinta timpului nu este anulata, ci dimpotriva exacerbata, uitarea profunda a starilor conferite de acesta nefiind echivalenta cu uitarea sa propriu-zisa, abia astfel fiind posibila, pentru Cioran, o privire obiectiva si globala asupra dimensiunii lui Cronos.

 

 

Maximalizarea constiintei temporalitatii

 

Pentru Cioran, faptul de a nu simti timpul nu echivaleaza cu lipsa cunoasterii sale. Dimpotriva, sustine el, temporalitatea constituie obsesia metafizica fundamentala a celui desprins de cursivitatea ei, obsesie ce duce la o perspectiva lucida asupra timpului si a constituentelor sale principale: trecut, prezent si viitor. Cercetand profund timpul, Cioran se descopera incompatibil cu devenirea impusa de acesta, caderea in eternitatea sub-istorica fiind un fapt necesar in economia destinului sau, un fapt imposibil de evitat prin orice mijloc stimulativ extras din sferele credintei sau ale filozofiei.

Din perspectiva in care este situat, Cioran surprinde timpul drept un cadru al succesiunii fara esenta, o forma stravezie si lipsita de continut, o zona abstracta ce se determina drept un produs incolor al viditatii. Aceasta constatare vine in esenta sa confirme ideea conform careia o analiza extrem de lucida si patrunzatoare a timpului duce in final la imposibilitatea unei definiri depline a acestuia.

Temporalitatea „scapa” gandirii profunde in clipa cand aceasta crede ca se afla in preajma esentei subiectului cercetat. Proiectia in atemporal permite depasirea componentelor temporale trecut, prezent si viitor, componente ce se dovedesc a fi in final cadre subiective, aplicate de constiinta umana pentru inscrierea acesteia in succesiunea clipelor. Dincolo de aceste cadre se afla timpul in plenitudinea abstractului sau, timp care, atunci cand se incearca de cel cazut in eternitatea sub-istorica cercetarea consecintelor sale ultime, se sustrage conceptualizarii evitand astfel cunoasterea intemeiata a esentei ce-l defineste.

Problematica nu este noua in filozofia universala, iar aceasta perspectiva oferita de Cioran a fost amplu dezvoltata de ganditori importanti dintre care putem aminti aici in primul rand pe Sfantul Augustin.

 

 

Timpul extensibil in registru filozofiei augustiniene

 

Augustin considera ca nu se poate discuta propriu-zis de trei categorii temporale: trecut, prezent si viitor. Mult mai corect si mai aproape de adevar este sa luam in considerare posibilitatea existentei unui prezent din cele trecute, unui prezent din cele prezente precum si a unui prezent din cele viitoare .

Desigur ca aici Augustin sustine ideea conform careia cele trei moduri temporale se afla in sufletul omului, in dimensiunea mentala si afectiva a acestuia. Mai exact, fiecarui dintre aceste moduri ii corespunde o stare sufleteasca umana. Astfel, prezentul trecut apartine memoriei, prezentul prezent tine de luciditatea atentiei imediate iar prezentul viitor este inclus in sfera asteptarii. Augustin insista asupra faptului ca limbajul prin notiunile de trecut, prezent si viitor se refera la modalitatile mentionate mai sus dar fiinta umana de cele mai multe ori uita adevarata semnificatie a cuvintelor pe care le foloseste frecvent. Din acest motiv adesea intelectul uman nu poate raspunde la interogari ce vizeaza sensul si esenta unor realitati si aspecte care sunt considerate de la sine intelese in banalitatea cotidiana a utilizarii lor.

O astfel de realitate poate fi reprezentata si de timp, operator ce insoteste in permanenta existenta umana dar a carui esenta ramane de neinteles. Timpul, observa Augustin, este permanent segmentat spre a fi masurat, supus masurarii, astfel fiind posibile unitati temporale precum minutul, ora, ziua, luna, anul dar, totusi, ce se are in vedere in mod concret prin aceasta masurare? Ce se masoara propriu-zis aici? O cercetare atenta constata faptul ca ceea ce urmeaza sa vina nu poate fi masurat pentru ca nu a survenit inca iar ceea ce a fost de asemenea deoarece nu mai este  ceea ce se vrea supus masurarii.

Prin urmare, pentru Augustin, timpul poate fi masurat in trecerea sa, dar este vorba in acest context de o trecerea reala adica de o miscare? Daca astrele si-ar inceta deplasarea lor celesta, daca alternanta zilei cu noaptea s-ar stinge de asemenea, timpul ar continua sa existe dar masurarea sa ar fi imposibila fara prezentarea sa ca fiind extensibil, aceasta reprezentare aflandu-se si la baza realizarii mecanismelor artificiale prin intermediul carora oamenii isi pot organiza evolutia temporala. Insa dincolo de aceste mecanisme umane, dincolo de matricea intelectului uman aplicat timpului se afla esenta acestuia , esenta ce se ascunde neincetat.

De fapt, pentru Augustin matricea cu care se incearca supunerea timpului organizarii omenesti nici nu vizeaza timpul propriu-zis ci, impresia pe care o proiecteaza tot ceea ce trece in sufletul uman. Prin urmare, aceasta impresie este supusa masurarii, si nu timpul in substanta sa primordiala. Augustin se confeseaza in fata divinitatii marturisindu-si imposibilitatea de a sti ce este in profunzime timpul, una dintre coordonatele fundamentale ale existentei umane despre care oamenii amintesc zilnic fara sa constientizeze ca in esenta este insondabila.[i]

Desi nu i se poate conferi o definitie adanca si atotcuprinzatoare, timpul trebuie privit de catre crestinul autentic, sustine Augustin, drept un mijloc daruit de gratia divina omului spre a evolua spiritual asigurandu-si intrarea in Imparatia Cerurilor. Planul terestru al existentei umane, zona istoricului si a efemerului in care a fost ancorat destinul adamic dupa pierderea Paradisului nu se poate constitui in prilej de fericire, ea nu reprezinta un dar propriu-zis sau o binecuvantare ci, mai degraba un ragaz metafizic, un interval ontic asezat ca posibilitate, ca optiune deschisa fenomenului transcendent  al mantuirii.

Se intentioneaza aici postularea corporalitatii si a timpului drept parghii fundamentale in procesul dialecticii dintre alegerea binelui si cea a raului, proces ce-si cunoaste finalul, din punct de vedere al eshatologiei crestine, odata cu sublimarea sfarsitului istoric prin Judecata de Apoi. In acest sens, tot ceea ce este inscris in timp si chiar timpul insusi poate fi inteles sub spectrul finalizarii anuntate de momentul primordial evocat de conceptul acestei Judecati.[ii]

Pentru viziunea crestina, omul trebuie, spre a cunoaste mantuirea conferita de Fiinta divina, sa urmeze etic si psihologic modelul lui Cristos. Astfel, el cunoaste fenomenul sacrificarii sinelui, al jertfei pentru semeni, act ce nu se poate implini decat in cadrul temporalitatii, dupa exemplul cristic. Prin urmare, timpul, in acest context detine un statut de mijlocitor, el intermediaza intre paradigma omului damnat si cea a fiintei adamice eliberate de spectrul pacatului primordial. Pentru Augustin caderea in timp a omului nu este inteleasa doar ca damnare absoluta ci si ca o sansa spre o posibila redobandire a eternitatii pierdute.[iii]

In gandirea augustiniana planul Providentei  in ceea ce priveste destinul omului este perfect, el se sprijina pe un raport absolut intre recompensa si pedeapsa, raport ce este determinat de libertatea alegerii intre bine si rau. Incalcarea poruncii divine, fapt prezent in scenariu biblic al Genezei, nu destabilizeaza armonia eterna a creatiei divine ci, dimpotriva o confirma, astfel incat, omul este exilat sub spectrul pacatului si-al efemeritatii de propria alegere, spectru ce poate fi anulat in consecintele sale nefaste de resurectia spirituala a intoarcerii fiintei umane la Creatorul sau prin mijlocirea sacrificiului cristic.[iv]

            Perspectiva crestina pe care Augustin o sustine aici intelege timpul si ca o dimensiune punctata supra-istoric de eternitatea lui Dumnezeu intrupat in paradigma terestra a omului. Mantuirea, in acest context, nu este adusa de timp sau istoric dar se releva in cadrele aferente acestora. Daca pentru Augustin caderea omului in timp, in acest ceva extensibil pe care nu-l poate defini in profunzime confera si perspectiva unei reintoarceri in Paradisul din care fiinta umana s-a prabusit, la Cioran o astfel de perspectiva este inlocuita cu posibilitatea extrem de reala in dramatismul ei, a unei noi caderi, anume cea din timp. Efectele acestei caderi Cioran le resimte din plin, parasind timpul si aflandu-se captiv in regiunea sub-istoricului el fiind determinat la modificarea substantiala a tuturor reperelor ontice care-i defineau statutul anterior.

Astfel, nu simte timpul dar il priveste critic intelegandu-l asemenea unui personaj ce-si dezvolta rolul unei permanente ambiguitati intre fiinta si nefiinta, intre real si fantasm, o ambiguitate ce tradeaza un joc universal dublu guvernat de o adanca si permanenta disimulare, ascundere imposibil pentru intelectul uman de anulat. Cioran sustine aici faptul ca, din perspectiva celui care l-a parasit, timpul se arata astfel structurat incat induce impresia ca nu rezista la iscodirea spiritului, ca se destrama intalnindu-se cu vointa acestuia de a-l patrunde analitic. Dar, totusi, el ramane la fel de constant si neindurator in efectele sale doar    disipandu-se in fata spiritului obiectiv formula ce sustine ca daca mintea umana se intreaba ce este timpul atunci nu cunoaste raspunsul dar daca nu se intreaba atunci timpul ii pare perfect cunoscut, gasindu-si in acest context pe deplin confirmarea.

Pentru Cioran incercarea de analiza a timpului, atunci cand se forteaza obtinerea unui rezultat concret in aceasta chestiune, duce in final la construirea unui concept filozofic de timp care nu poate fi in esenta decat o falsa interpretare a unor elemente metafizice reziduale ce apartin temporalitatii, a umbrei timpului supusa demersului cognitiv de transformare intr-un obiect al cercetarii analitice omenesti. Acelasi proces survine, dupa opinia cioraniana, si in cazul analizei care vizeaza esenta eului. De existenta acestuia, de asemenea, cu totii suntem constienti dar operatia metafizica de-al incadra in spectrul analizei obiective se dovedeste a fi un esec, ceea ce se obtine aici fiind doar descrierea a ceea ce se crede si se vrea a fi eul si nu atingerea esentei sale.

            Cioran considera ca este nefondata teza conform careia timpul poate fi postulat drept regiunea unei negativitati ultime pentru fiinta umana, regiunea infernului. Aceasta pozitie este profund eronata in opinia lui Cioran deoarece odata parasit, timpul incepe sa fie regretat, nostalgia dupa un paradis initial fiind inlocuita cu nostalgia si regretul pierderii situarii in temporal. Numai cel cazut in dimensiunea sub-istoricului, in acea eternitate negativa ce se deschide dincolo de extremitatea inferioara a timpului, poate intelege beneficiile metafizice ale devenirii si poate recunoaste in substanta zonei sub-temporale autenticul infern al existentei umane. Aceasta zona este definita prin lipsa fundamentala de mobilitate, prin stationarea suspendata a fiintei care genereaza aspectul de prezent incremenit. Este vorba aici, dupa constatarea cioraniana, de o vesnicie inversata ce nu cunoaste nici un tip de deschidere, manifestandu-si totala indiferenta deopotriva fata de pulsatia vietii si fata de uniformitatea mortii.

            Spre deosebire de aceasta dimensiune, timpul ofera permanent orizontul asteptarii si-al amintirii, el iluzioneaza spiritul prin nostalgii si promisiuni conferindu-i spectrul unei fericiri efemere dar capabila de puternice consolari. Infernul pe care Cioran il intre-vede aici nu cunoaste intersectia cu patosul sperantei, el este perimetrul cel mai inferior posibil pentru fiinta umana astfel incat perspectiva unui abis care sa-i urmeze este dintru inceput imposibila.

In acest cadru, spre deosebire de temporalitate unde reinceperea si regenerarea sunt posibile, domina lipsa oricarei motivatii, a oricarui fundament capabil sa resusciteze spiritul captiv intr-o apatie universala demoralizanta si resemnata. Aici vibreaza doar spectrul depresiei ce nu permite asezarea in sine, astfel incat, totul este damnat unei haotice miscari statice, adica unui zbucium in viditatea ontica a dezamagirii.

In esenta, Cioran numeste, preluand din nou terminologia biblica, cele trei nivele temporale, respectiv, eternitatea pozitiva, timpul si eternitatea negativa sau sub-temporala, drept timpul lui Dumnezeu , timpul omului si cel al diavolului. Acesta din urma ofera o regiune unde totul se destrama inca din intentia atomara de a se zamisli, unde sterilitatea si insignifianta sunt axiome desavarsite. Totusi, se intreaba Cioran, pentru cel cazut in temporalitatea demonului, in vesnicia malefica mai exista posibilitatea supravietuirii ideii de libertate?

 

 

Constiinta si libertatea in regiunea sub-temporalului

 

Ceea ce dobandeste spiritul celui cazut din timp in eternitatea negativa este luciditatea perspectivei asupra temporalitatii pe care a parasit-o dar si constiinta propriei existente dramatice si absurde deopotriva.

Aceasta asezare in fata propriei sineitati, aceasta pozitionare simetrica in raport cu ego-ul capata forma unei dialectici a subiectivitatii, fenomen al dedublarii personalitatii in parcursul caruia are loc o exacerbare a constiintei de sine. Privindu-se astfel, cel care a parasit temporalitatea constata interdependenta fundamentala a fiintei sale de propria individualitate, in special de conditia si coordonatele ontice ale unitatii spirituale a acesteia. El nu se poate desprinde de ceea ce este in esenta sa, mai exact de ceea ce i-a fost dat sa fie fara ca in demersul aparitiei sale alegerea sau opinia proprie sa importe intr-un anumit fel. Astfel, apare aici constiinta damnarii la o existenta impusa din exterioritatea fiintei umane ce suporta aceasta existenta, ce poarta intr-un mod dramatic destinul asupra caruia nu are nici un drept de influenta sau remodelare. Luciditatea constientizarii acestui statut este deplin atinsa in exterioritatea temporalitatii, acolo unde iluzia sperantei si a amintirii dispare iar sinele se releva in neajunsul fundamental al existentei sale, in tragismul imanent survenirii sale individuale.

Pentru Cioran situarea in sub-istoric este prilejul si cadrul perfect al constientizarii lipsei de libertate a fiintei umane, prima determinare ce anuleaza perspectiva unei posibile astfel de libertati fiind concretizata de imposibilitatea separarii sufletului omenesc de structura imanenta a interioritatii sale, structura in jurul careia este damnat sa graviteze.

Privind spre cei ramasi in timp, Cioran considera ca termenul de libertate, termen pe care acestia il utilizeaza adesea pana la saturatia valentelor sale lingvistice si filozofice, vine sa desemneze doar posibilitatea mobilitatii exterioare, de suprafata a initiativei si actiuni omenesti.

Astfel este perfect justificata teza ce sustine ca omul are posibilitatea sa aleaga intre un moment sau altul pentru implinirea unei operatii de ordin creator sau organizator, de asemenea el detine privilegiul de a opta pentru o anumita configuratie a faptelor sale, dar nu se poate desprinde de ceea ce este in esenta fiintei sale, nu se poate elibera de propria-i conditie, astfel incat libertatea despre care considera ca poate fi dobandita este doar o iluzie ce-i sustine existenta si ii amana stingerea inevitabila. Cel cazut din timp pierde odata cu fluxul temporalitatii si iluzia fascinanta a libertatii, dobandind constiinta lipsei fundamentale a acesteia la nivelul destinului uman.

Paradoxul si farmecul inepuizabil al ideii de libertate consta, in opinia lui Cioran, in faptul ca desi pentru cel desprins de temporalitate lipsa de fundament si corespondenta in real a acestei idei este elocventa, totusi, odata cu constientizarea imposibilitati fiintei umane de a fi libera se maximalizeaza si fascinatia pentru autodeterminarea spiritului omenesc.

Ideea de independenta absoluta nu se stinge, astfel, odata cu caderea din timp, ci doar isi modifica statutul din ideal realizabil in utopie imanenta paradigmei umane indiferent de raporturile acesteia cu temporalitatea.[v]

 

 

 

 

NOTE



[i] Sfantul Augustin – Confesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pp.412-425

[ii] Augustin – De doctrina christiana, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p.63

[iii] ibidem, p.103

[iv] Augustin – Prima cateheza, Editura Polirom, Iasi, 2002, p.115

[v] Cioran, Emil – Cadere in timp, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, pp.161-165