Diacronia structurală  a sistemului terminologic:  Domeniul referenţial

al  TELEcomunicaţiilor   (1790 – 1881)

 

 

                                                                Ana GUŢU

 

 

               Majoritatea cercetărilor lingvistice contemporane sunt efectuate în plan sincronic şi statistic. Problema constă în aceea că, în mod tradiţional, abordarea cea mai adecvată în lucrările terminologice este considerată cea sincronă [Felber, p. 98]. O astfel de abordare se limitează la studierea doar a semnificaţiilor, sensurilor şi valenţelor moderne ale semnului terminologic în sistemul domeniului  său referenţial. Cercetătorul este interesat în special de particularităţile aspectelor derivatologice, semantice, şi morfologice ale terminologiei la nivelul actual de dezvoltare a limbii. În acelaşi timp este necesar de a examina problema structurării sistemelor terminologice şi de a analiza fixarea termenului în cadrul unui număr strict delimitat de sfere terminologice. Această direcţie este reprezentată în majoritatea cercetărilor în terminologiile de ramură.

Autorilor, care îmbrăţişează această abordare, le scapă elementele dinamicii prezente în cutare sau cutare sferă terminologică. Deseori se neglijează faptul că elaborarea oricărui sistem terminologic reprezintă un proces diacronic. Ca şi alte forme de manifestare a limbii, fiecare terminologie se află în mişcare permanentă: unii termeni dispar, alţii – apar. În acelaşi timp, deseori nu se ia în considerare faptul că studierea lexicului fiecărui domeniu referenţial concret (DR) din perspectiva dezvoltării sale istorice (diacronia) elucidează mecanismele sinergetice de formare a structurilor noţionale şi furnizează informaţii referitor la schimbările cantitative şi calitative în corpusul terminologic [Guilbert, 1965, p. 33;, 1975, p. 83, Dubois, p. 135].

Iată de ce trebuie să luăm aminte că orice sistem terminologic depinde de evoluţia unui domeniu al cunoaşterii, ce este reflectat de sistemul dat. Schimbările socio-politice, descoperirile şi invenţiile  în ştiinţă şi tehnică, dezvoltarea culturii, normele morale, activităţile cotidiene ale  oamenilor - totul este reflectat în cuvinte şi este exprimat de ele. Adică, istoria oricărei terminologii – este un proces  de durată al stocării şi repartiţiei noţiunilor în nişe conceptuale, indisolubil legate de schimbările cantitative şi calitative în corpusul terminologic. Termenii înşişi poartă mult timp amprenta originii lor. Viaţa noţiunilor poate fi observată după  modul de funcţionare a denumirilor lor – cuvintelor terminologice şi a expresiilor terminologice. Cu alte cuvinte, dacă descrierea sincronă-statistică a sferelor terminologice este capabilă să examineze obiectele lingvistice  şi raporturile lor, dar nu poate să stabilească şi să explice cauzele apariţiei acestora, diacronia sistemică presupune depistarea mecanismului şi particularităţilor procesului de generare a termenilor (terminografierea), dar şi a mecanismelor sinergetice, ce determină degenerarea, naşterea şi soarta de mai departe a sistemelor terminologice

[Piotrowskii, p. 29].

 

Diada sincronie/diacronie. Este cunoscut faptul că la baza abordării sincronice-sistemice în studierea terminologiei stau numeroasele tentative ale lingviştilor de a depăşi dihotomia saussuriană „sincronie-diacronie”  [Saussure, p. 329]. Autorul său insista asupra contrastului insurmontabil între două modalităţi de examinare a fenomenelor lingvistice: studierea limbii într-un moment fix şi studierea fenomenelor lingvistice în dezvoltarea lor în timp. Sincronia a fost declarată de către fondatorul  lingvisticii structurale drept proiecţie unică în care poate fi descris aspectul sistemic al limbii. Desigur, analiza sincronică a stării actuale a sistemului limbii este mai accesibilă şi mai realizabilă graţie posibilităţilor de observare directă a fenomenelor lingvistice şi a materialului factologic. Această analiză se pretează mai uşor verificării şi controlului. Însă, în cercetările lingvistice sincronice sistemul limbii apare sub formă de obiect static inamovibil, conglomerat de unităţi lexicale de-a gata, ce au apărut nu se ştie de unde, construcţii gramaticale, foneme pasibile unor reguli severe de combinatorică.

               Diacronia sistemică,  dacă e să depăşim principiile teoretice ale metodei structurale lui Saussure [Martinet, p.1991], determină următoarele abordări întru depăşirea antinomiei diadice diacronie-sincronie din perspectiva transformării ei în triadă dinamică:

·            În primul rând, vom presupune că sistematicitatea este prezentă atât în sincronie, cât şi în diacronie,

·            În al doilea rând, vom afirma împreună cu alţi savanţi că analiza sistemică-diacronică trebuie să constea în determinarea coraportului între câteva structuri consecutive din punct de vedere cronologic şi stabilirea raporturilor dintre ele cu scopul elucidării şi identificării componentelor sistemului precedent, ce au suferit schimbări [Haudricourt, Juilland,  p.79].

·            Compararea sincroniilor consecutive determină sistematicitatea cercetărilor diacronice, contrastivitate ce se bazează pe postulatul lui Guillaume care spune că limba nu e doar un sistem, dar un sistem al sistemelor, o diacronie a sincroniilor [Guillaume, p.146].  Altfel spus, abordarea diacronică modernă cu utilizarea perspectivei cronologice, reprezentată prin diverse stări, dă posibilitatea de a descrie schimbările ce se petrec în limbă sub forma de sistem:

 

 

 

 

 

 

 

 


                                     

 

            Desenul 1. Diacronia sistemică a limbii şi a varietăţilor ei. 

 

           Abordarea sistemică-diacronică în studierea terminologiei. După cum au stabilit prin cercetările lor lingviştii, în toate nivelurile limbii are loc o dezvoltare continuă ad infinitum. De cele mai dese ori această dezvoltare are loc destul de non-uniform, atât în cadrul gramaticii, cât şi în cadrul lexicului şi foneticii. Iată de ce articularea procesului diacronic în etape discrete omogene poartă aproape întotdeauna un caracter artificial, convenţional.  Non-uniformitatea îl împiedică, pe lângă toate celea, pe cercetător să palpeze resorturile sinergetice interne ale limbii, ce determină trecerea de la o manifestare a limbii la alta sau sferele terminologice atestate în stări sistemice noi.

   Iată de ce cercetătorii, ce se interesează de problemele diacroniei sistemice fac apel la studierea istoriei terminologiilor relativ noi, ale căror vocabular special este, pe de o parte, bine structurat şi descris la toate etapele dezvoltării lor, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestor terminologii este dictată de dezvoltarea aparatului conceptual, proces ce se pretează  uşor observărilor. Anume în cadrul acestor terminologii este posibil de reperat mai mult sau mai puţin obiectiv trunchiuri sistemice ce se substituie reciproc (desenul 2). Printre lucrările, în care a fost trasată realizarea acestei abordări sistemice-diacronice figurează şi cercetarea terminologiei cinematografiei [Guiraud, 1958], dar şi terminologiilor franceze şi engleze ale aviaţiei [Guilbert, 1968].

               Terminologia domeniului referenţial al Telecomunicaţiilor, studiată de noi reprezintă un spaţiu comod ce se pretează unui studiu sistemic-diacronic. Este vorba că  invenţiile noilor mijloace tehnice de telecomunicaţii  de fiecare dată antrena reînnoirea aparatului noţional al prezentului domeniu referenţial, iar odată cu această înnoire – restructurarea prin salt a sistemului terminologic. Drept rezultat în DR al telecomunicaţiilor se denotă frontiere cronologice perceptibile ale sferelor terminologice în segment sincronic. Ba mai mult decât atât, specialistul în istoria limbii are posibilitatea de a urmări vectorul schimbărilor structurale antecedente segmentului sincronic şi ulterioare lui.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


                              

Desenul 2.  Nivelul superior al sferei terminologice „Telecomunicaţiile.” În acest desen cât şi în cele ce vor urma în paranteze sunt indicate perioadele apariţiei noţiunii şi a termenului care o exprimă. Cu caractere îngroşate  sunt indicate codurile UDC (Universal Decimal Classification).  

        

          Diacronia sistemică a terminologiei telecomunicaţiilor. Dacă vom consulta sursele ce conţin informaţii referitor la apariţia şi dezvoltarea terminologiei mijloacelor de telecomunicare în Europa de Vest [Carré P; Encyclopaedia of the history of technology, 1990], putem postula existenţa următoarelor etape în formarea sferei terminologice a telecomunicaţiilor:

I. Preistoria telecomunicaţiilor - întreaga istorie culturală a omenirii până la apariţia şi utilizarea telegrafiei optice (anii 1790-1830).

II. Perioada timpurie (precoce) - dezvoltarea comunicaţiilor telegrafice (anii 1831-1874), iar mai apoi şi a celor telefonice (1875-1881).

III. Perioada mijlocie, - apariţia comunicaţiilor radio (anii 1881–1949), iar mai apoi a experienţelor de transimtere a imaginilor televizate.

IV. Perioada nouă, ale cărei caracteristici sunt elaborarea parametrilor pentru televiziunea color şi comunicaţiile prin satelit (1949-1969), cât şi dezvoltarea telematicii şi a comunicaţiilor peiger (1969-1988).

V. Etapa contemporană, caracterizată prin dezvoltarea telefoniei mobile şi a internetului. (1989-2006).

 

            În prezentul articol ne vom opri la primele două etape de dezvoltare a terminologiei telecomunicaţilor.

 

            Preistoricul telecomunicaţiilor şi apariţia telegrafiei optice. Visul omului de a transmite mesaje la distanţe mari îşi are rădăcinile în adâncul  secolelor. Mijlocul de telecomunicaţie sub formă de ruguri-semnale, semnale de fum sau a bătăilor tobei revine epocii neoliticului. Însă aceste mijloace primitive erau comode doar pentru comunicarea la distanţe mici. Cu ajutorul acestor semnale  puteau fi  transmise doar semnale convenite din timp. De aceea a fost nevoie de a crea mijloace mai flexibile pentru comunicarea la distanţe mari.

             Unul din aceste mijloace utilizate în epoca Evului Mediu în Olanda a fost transmiterea mesajelor prin oprirea aripilor morilor de vânt într-o poziţie anumită. Acest mijloc a fost dezvoltat ulterior în telegraful optic, în aşa numitul tahograf – fr. tachygraphe (din greacă γράφο - scriu, τάχος  - repede), asupra creării căruia în Franţa a lucrat Claude Chappe. În anul 1794 telegraful optic a fost construit între Paris şi Lille, unde pe o distanţă de 220 km au  fost amplasate 23 de staţii. În anul 1792 funcţionarul public M.de Meliteau pentru prima dată a denumit linia semaforică a lui Chappe telegraf – fr. télégraphe optique de Chappe.  

              Arborescenţa  reprezentată în Desenul No3 reflectă primii paşi în formarea aparatului terminologic al domeniului referenţial al Telecomunicaţiilor. În limba franceză în perioada 1790-1830. Radicalul arborescenţei este constituit/ocupat de termunul generic télégraphie, care formează sferele terminologice Telegrafia optică şi electrică. Să analizăm mecanismul extensional/intensional al formării noţiunilor şi a cuvintelor ce le reprezintă.

              Unul din mijloacele de formare a semnului terminologic este motivarea alegerii semnificantului în raport cu semnificatul. Începând cu această perioadă formantul télé- (de la prefixul grec τηλε – departe) joacă rolul de trăsătură motivantă a termenilor telecomunicaţiilor. Alt formant grec γράφο conţine de asemenea un potenţial motivant, să comparăm: télégraphie,  tachygraphe, télégraphe, télégraphiste, dépêche télégraphique. Aceste noţiuni generează raporturi ierarhice diverse. Dacă vom analiza coraportul intensionalilor lor, vom constata că trăsăturile diferite ce fac parte din aceste noţiuni, crează o structură hipero-hiponimică: télégraphie → tachygraphe / télégraphe → télégraphiste → dépêche télégraphique etc.,  desenul 3.

          Pentru noţiunea télégraphie conceptul iniţial, de bază este semul transmiterea informaţiei cu ajutorul mijloacelor optice. Noţiunea télégraphe optique, pe lângă semul susmenţionat include şi semul instalaţie tehnică. Noţiunea télégraphiste la semele precedente mai adaugă şi semul persoana ce deserveşte, iar noţiunea dépêche télégraphique – semul  purtător de informaţie. În cazul dat volumul semantic al noţiunii generice de bază include volumele semantice ale noţiunilor derivate, acestea  implicându-se astfel în extensionalul termenului télégraphie, formând între ele  raporturi sistemice. Acelaşi principiu reglementează raportul parte-întreg, unde volumul noţiunii subgrupei Instalaţie tehnică (télégraphe) cuprinde volumele semantice ale subgrupei Detalii şi noduri de instalaţie(regulateur, indicateur).

              Modelul arborescenţei thesaurus poate include de asemenea şi raporturi non-ierarhice. Termenii tachygraphe, télégraphe optique sunt legaţi între ei prin raporturi de dublete sinonimice, unde diferenţa este exprimată prin caracteristicile intensionale, cât şi prin prezenţa factorului exterior cronologic. În afară de aceasta, în thesaurusul dat notăm existenţa raporturilor intercategoriale între noţiuni. Astfel, sufixul – ateur, alipindu-se la tema verbului, serveşte pentru denumirea detaliilor şi nodurilor ale instalaţiilor tehnice: regulateur, indicateur (concomitent acest sufix este şi o formă de exprimare a categoriei genului masculin).

                 Deci, structurile câmpului terminologic şi ale sistemului terminologic Telegrafia optică în această perioadă timpurie de dezvoltare a telecominicaţiilor este foarte elementară. Raporturile nu sunt numeroase, intensionalul unor termeni aparte este sărac.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Desenul 3. Transformarea sistemului terminologic „Telegrafia optică” în sistemul terminologic „Telegrafia electrică”.  

 

           Apariţia comunicaţiilor telegrafice electrice (1831-1874). Descoperirea de către Michael Faraday în anul 1831 a inducţiei electromagnetice a schimbat radical tabloul informaţional al lumii: impulsul electric a început să fie folosit în calitate de „poştaş”, care transmite informaţia cu viteza luminii. În 1837 cercetătorii englezi Cooke şi Wheatstone crează primul aparat telegrafic electro-magnetic (fr. télégraphe électrique  à aiguille aimantée), a cărui acţiune se rezuma la următoarele: semnalele electrice se transmiteau prin fire la un receptor, ele porneau în mişcare ace care indicau diverse litere, astfel erau transmise diverse mesaje. În anul 1838 pictorul american S.Morse elaborează codul telegrafic, aşa zisul alfabet Morse (fr. télégraphe  Morse), în care fiecare literă sau cifră este reprezentată prin combinaţii de puncte şi cratime. În 1874 în Franţa E.Baudot construieşte un aparat de dactilografiere telegrafică a literelor (fr. appareil Baudot), unde în locul codului Morse a fost utilizat codul din cinci simboluri. În acest cod fiecare literă (sau cifră) este reprezentată de o combinaţie din 5 puncte (impulsuri electrice) şi pauze (lipsa impulsurilor electrice). Claviatura aparatului de recepţie imprima pe banda de hârtie literele sau cifrele telegramei [Griset,  p.47].

           La formarea terminologiei franceze a telecomunicaţiilor unii termeni de bază ai telegrafiei optice au fost utilizaţi la denumirea noţiunilor de bază ale telegrafiei electrice. Aceasta se explică prin factorul pragmatic, în primul rând. Omul este capabil să gândească despre diferite obiecte şi fenomene ale realităţii în sisteme de noţiuni şi termeni. El interpretează percepţiile sale în baza termenilor asimilaţi anterior, ce servesc drept mijloc de organizare a experienţei şi drept instrument al cunoaşteri.  Anume prin aceasta se explică re-interpretarea termenilor Telegrafiei optice în cadrul noii sfere terminologice Telegrafia electrică.

            Astfel, termenii telegrafiei optice datorită schimbării domeniului noţional au început să se refere la noţiunile telegrafiei electrice: cuvântul telegraf a început să se refere la automat electric de scriere, iar telegrafist – operator al telegrafului electric.

 

   Omomorfismul ambelor sisteme  terminologice se denotă şi în expresia raporturilor sistemice (desenul 3). Se păstrează raporturile gen-specie şi cele aspectuale, cât şi raporturile parte-întreg, unde caracteristicile intensionale ale termenilor formează structuri hipero-hiponimice. Să comparăm: volumul semantic al noţiunilor subgrupei Instalaţii tehnice télégraphe Morse cuprinde volumele semantice ale subgrupei Detalii şi noduri de instalaţii emetteur, manipulateur, recepteur. Acest paralelism figurează şi în raporturile intracategoriale. Sufixul –ateur la fel este utilizat aici la formarea denumirilor mecanismelor (emetteur, manipulateur, récepteur).

Dacă ar fi să vorbim despre  sinonimie la această etapă de dezvoltare a telecomunicaţiilor, vom descoperi de asemenea raporturi de dublete, de exemplu: dépêche télégraphique (anul 1800) şi télégramme (anul 1859).

Apare un nou raport obiect-caracteristică. Putem judeca despre acest fenomen urmărind formarea termenilor télégraphe Morse şi  appareil Baudot,  ale căror seme intensionale coincid parţial: mijloc de transmisie a mesajului telegrafic prin alfabetul Morse şi mijloc de transmisie a mesajului telegrafic prin codul de cinci simboluri Baudot.

 

Deci, comparaţia între cele două segmente 1790-1830 şi 1831 ne aduce la concluzia că terminologia telecomunicaţiilor reacţionează rapid la schimbările legate de restructurarea tehnică-noţonală în domeniul dat al activităţii umane. Astfel, odată cu inventarea telegrafului electric a decăzut necesitatea utilizării telegrafului optic. Ca rezultat, aproximativ în anii 1840 „se ofileşte”, ca mai apoi să „moară” arborescenţa respectivă a thesaurusului în forma sa activă. Dispariţia acestei arborescenţe a dus şi la distrugerea raporturilor ei sistemice stabilite cu alte arborescenţe. În acelaşi timp, intensionalii „săraci” ai termenilor, împrumutaţi din telegrafia optică, îşi lărgesc considerabil conceptele lor în sfera legată de telegrafia electrică. Aşa, de exemplu, în mijlocul secolului XIX noţiunea télégraphie, include câteva concepte: mijloc de transmisie a mesajelor prin intermediul unui aparat electric, dar şi include suplimentar conceptele punct de comunicaţie telegrafică şi mijloc de comunicaţie rapidă. Mai târziu, în anul 1906 scriitorul şi inginerul francez E.Estonier a propus termenul télécommunication, care a fixat semul generic de transimise a mesajelor la distanţe mari.

Totuşi, adevăratul boom în telefonizare s-a produs în anii 1875-76, anume când la 14 februarie 1876 profesorul de fiziologie a aparatului vorbitor Alexander  Graham  Bell a depus o cerere de brevetare la Oficiul de Brevete al Statelor Unite a dispozitivului construit de el, care transmitea sunetele vocii umane la distanţă cu ajutorul electricităţii. Aparatul iniţial a fost numit în limba franceză télégraphe  harmonique – telegraf armonios, mai târziu în 1879 acest termen a fost înlocuit cu germanismul téléphone < eng. telephone, germ. Telephon.

În 1877 D.E. Hughues descoperă microfonul.  Descoperirea lui stă la baza tuturor cercetărilor efectuate ulterior de Edison care a inventat microfonul cu pastilă de cărbune (fr. microphone à charbon), în acest microfon membrana de fier în transmiţătorul lui Bell a fost înlocuită cu o cutiuţă cu praf de cărbune. Perfecţionarea a lichidat zgomotul permanent din receptor şi a permis ascultarea mai calitativă a vorbitorului la celălalt capăt de fir.

În 1881 K.Ader crează în Franţa teatrofonul (fr. théâtrophone d'Ader), cu ajutorul căruia câteva teatre au fost reunite printr-o reţea de cabluri şi în locuri publice oamenii puteau asculta spectacole teatrale.

 

 

Telefonia (1875-1881). Apariţia şi dezvoltarea unui nou mijloc de comunicaţie  - cel al comunicaţiei telefonice are la sursă  investigaţiile telegrafistului francez Charles Bourseul, care în 1854 elaborează pentru prima dată principiul telefonului electromagnetic, în cazul invenţiei sale  microfonul transformă vibraţiile vocale în vibraţii electrice. Descoperirea acestei invenţii, din păcate, s-a pierdut în arhivele Academiei Franceze. În 1860 profesorul german de fizică şi muzică F.Reiss inventează telefonul „muzical” (germ. Telephon von Reiss), construit pe aceleaşi principii ca şi telefonul lui Bourseul. Membrii societăţii fizicienilor din oraşul Frankfort au apreciat acest aparat drept „jucărie frumoasă pentru copii” Cu toate acestea, termenul greco-german telephon a fost mai târziu folosit în toate limbile lumii.

 

               În legătură cu noile invenţii în sistemul DR al Telecomunicaţiilor se constituie un nou grup tematic Telefonia,  care formează o nouă arborescenţă theaurus în terminologia telecomunicaţiilor. În această arborescenţă se validează principiile construirii ierarhiilor lexico-semantice adoptate anterior (desenul 4).

Morfemele active din punct de vedere derivaţional ale termenilor păstrează un grad înalt de motivare. Astfel, formantul phone, din greaca φωνη – voce, sunet, conţine un potenţial motivaţional  tematic în grupul Telefonia - téléphonie,    téléphone, théâtrophone.

 

Structura ierarhică, după cum am menţionat mai sus, se bazează pe sistematicitatea semelor intensionale. Volumul de conţinut al fiecărei noţiuni antrenează apariţia următorului termen (în descendenţă), legat de cel precedent prin raporturi hipero-hiponimice gen-specie, de exemplu: téléphonie, téléphone de Bell, téléphoniste. Raportul parte-întreg este construit pe includerea într-un designat mai eurisemic al unui semn terminologic a mai multor designate ale altor semne terminologice, de exemplu: téléphone  de  Bell şi ecouteur, microphone. Între noţiunile téléphone de Bell, théâtrophone d'Ader se instituie raportul obiect-caracteristică. După cum am menţionat, în acest caz extensionalii noţiunilor sunt diferiţi, iar intensionalii coincid parţial. În sistemul terminologic examinat atestăm şi existenţa raporturilor non-ierarhice, de exemplu, sinonimia termenilor harmonique de Bell  (anul 1876) şi  téléphone  de  Bell (anul 1879).

 

În interiorul termenilor generici sunt valabile raporturile intermorfemice categoriale. Astfel, sufixul –ie este utilizat pentru desemnarea denumirilor noului domeniu al telecomunicaţiilor, de exemplu: radiotéléphon-ie, téléphon-ie, visiophon-ie ş.a. (Desenul 4).

Este neapărat necesar să menţionăm că din cauza lipsei la etapa actuală a noţiunii generice pentru toate noţiunile DR Telecomunicaţii, termenii productivi al ramificaţiilor din arborescenţă télégraphie şi téléphonie se află în raport obiect-caracteristică graţie coincidenţei parţiale a semelor lor intensionale, să comparăm: mijloc de transmisie a mesajelor la distanţă şi mijloc de transmisie  a vocii umane la distanţă. Aceşti doi termeni revendică o „dualitate” generică, cu statut de dublete,  pentru viitoarea branşă în devenire a Telecomunicaţiilor.

 

Dezvoltarea telefoniei duce la lărgirea permanentă şi restructurarea internă a terminologiei. Se formează ramificaţii noi de grupe şi subgrupe tematice în arborescenţa thesaurus. Pe parcursul apariţiei noilor domenii ale cunoaşterii umane se atestă mereu fenomenul proliferării  lingvice, fapt ce duce la asimetria dintre conţinut şi formă - sinonimie. În thesaurus descoperim sinonime ale aceleiaşi noţiuni înregistrate în ani diferiţi, constituite cu ajutorul designaţilor diferiţi, de exemplu: télégraphe harmonique de Bell (anul 1876),  téléphone  de  Bell (anul 1879), sau descoperim concurenţa terminologică ce decurge din principiul economiei limbii, de exemplu: dépêche  télégraphique (anul 1800), télégramme (1859).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Desenul 4. Sistemul terminologic „Telefonia”.

 

 

 

 

 

 

 

Surse bibliografice:

 

 

1.        Felber H. Theory of Terminology, Terminology Work and Terminology Documentation// Fachsprache I, 1979.

2.                 Carré P. Brève histoire des télécommunications : du réseau simple au réseaux réseaux pluriels.// http://www.francetelecom.com/sirius/rd/fr/memento/mento1/m1chap1.pdf.

3.                 Dubois J., Dubois C.  Introduction à  la lexicologie. P.1971.

4.                 Griset P. - Les révolutions de la communication XIXe-XXe siècle - Hachette, 1991.

5.                 Guilbert L. La créativité lexicale. Paris: Librairie Larousse, 1975. .

6.                 Guilbert L. La formation du vocabulaire de l'aviation. P.: Librairie Larousse, 1968.

7.                 Guillaume G. Langage et science du langage. Paris-Québec. Nizet-Presse de l’Unversité de Laval, 2-e édition, 1969).

8.                 Guiraud P. Langage, Conaissance et Information// Journal de psychologie normal et pathologique. Vol.  51/3, 1958.

9.                 Haudricourt A.G., Juilland A.G. Essai pour une histoire structurale du phonètisme français. P.: Klincksieck, 1949.

10.                      Martinet A. Eléments de linguistique générale. - P.: Librairie Armand Colin, 1960; 3-е  ed., 1991.

11.                      Mc Neil I. (edited by) An Encyclopaedia of the history of technology. Routledge 1990.

12.                            Piotrowski R. Linguistic Synergetics// Automatic Documentation and Mathematical Linguistics. Vol. 30, no. 6,  1997

13.              Saussure F. de. Ecrits de linguistique générale. Etablis et édités par Simon Bouquet et Rudolf Engler avec la collaboration d’Antoinette Weil. P.: Gallimard, 2002.

14.                     The Universal Decimal Classification: guide to its use / by I.C. Mcilwaine. - The Hague : UDC Consortium, 2000.

 

 

 

 

 

Dicţonare:

1.         Eléctricité, Electronique et Télécommunictions. Dictionnaire Multilingue: Français-Anglais-Russe-Allemand-Espagnol-Néérlandais-Italien-Suédois-Polonais. Amsterdam - New York - Tokyo - Oxford: ELSEVIER, 1992. 967 p.

2.        Dicţionar universal al limbii române. Iaşi, Mydo Center, 1997. V.1 728 p., V.II. 634 p.

3.         Dicţionar tehnic ilustrat francez-român. Bucureşti, Editura tehnică, 1999. 910 p.

4.         Dictionnaire d’internet, de l’informatique et des télécommunicatons. Anglais-Français. Gouvernementd du Québec, Québec, 2001. 1447 p.