TEXT ŞI SUBTEXT ÎN DISCURSUL FILOSOFIC POSTMODERN

 

Lector. univ. drd. Regis Roman

 

Universitatea de Vest “Vasile Goldiş” Arad

Facultatea de Ştiinţe Politice

 

 

ABSTRACT. If, nowadays, to be means to be related, thus being marked the civilization interrelations and the cultural interconnections within the psychosocial plan, to analyze a language means to situate one into an (auto) referential plan of the language. This is the trajectory of the interpretations that include both the analytical perspectives over the language, and those that tackle with the foundations, the validity and the competence of the language as a logical, grammatical, semantic or pragmatic discourse. The paradigm of reference and auto reference is characteristic to the contemporary linguistic analyses because it aims to establish the language as a unit that carries the meaning, cultural and/or civilization symbols. The post modernity includes it in an auto referential plan that is still undefined.

Keywords: language, paradigm of auto reference and reference, discourse

 

 

Ce este textul?

 

Într-o parafrazare neocarteziană, filosofia contemporană îşi defineşte omul prin: ”Comunic, deci exist!” ceea ce presupune o repoziţionare existenţială a universului fiinţei, doar  locul „transcendentalului kantian (condiţiile de posibilitate) este luat de competenţa comunicativă”. (Pârvu 2000, pag. 115) Dar, această competenţă comunicativă trebuie descompusă în competenţe selective ca structuri universale rezistente la schimbare (Claude Levi-Strauss) datorită mutitudinii de informaţii descrise ca depăşire a raţionalismului universal, (Habermas 2000) a marilor naraţiuni ideologice (Lyotard 1989) în competenţe referenţiale datorită acceptării culturii ca sistem de semnificare (Blaga & Barthes) ca sistem de alternativ al modernităţii (Călinescu 1995) ca sistem de (re)vrăjire a lumii (Luc Ferry) şi în competenţe autoreferenţiale datorită căutării însăşi a temeiului acestor condiţii de posibilitate ca ansamblu de coduri şi limbaje (Eco 1991).

Comunic, deci exist! îşi are originile în poziţionarea studiilor semiotice şi semiologice asupra limbajului şi comunicării. Roland Barthes a arătat în mod explicit faptul că orice studiu asupra limbajului implică premisa unei (auto)referenţialităţi textuale, doar,  „a vorbi despre limbaj implică situarea în limbaj”. (1978, pag. 8) În acest sens, primul pas al întemeierii studiului asupra limbajului trebuie să vizeze „recunoaşterea situării în limbaj”. (1978, pag. 8). Această poziţionare explicită este preluată şi de către Umberto Eco (1991) care remarcă destinul interpretativ al omului prin paradigma situaţională explicitată în a fi sau a nu fi (text) ca intensionalitate comunicativă. Dar tocmai această interpretare şi înţelegere a textului prin text la nivelul metalimbajului, a metatextului creează o paradigmă de bază a autoreferinţei limbajului. Putem să întemeiem sistemul limbii prin folosirea aceloraşi elemente (lingvistice) ale sistemului sau este necesar un alt sistem de referinţă (extralingvistic)? În primul caz, autoreferinţa este relativă, în cel de-al doilea caz pare a fi nulă.

Ce este textul? Un text este “o totalitate relativ limitată” (Jean Starobinski 1985, pag. 56) în condiţiile în care textul, înţeles ca unitate de discurs, semnifică, în acelaşi timp, un “obiect viguros”; referentul care nu se lasă eludat şi ceva-ul care cere o “permanentă întoarcere”. (op. cit., pag. 27 şi urm.) Această permanentă întoarcere asupra textului face trimitere explicită la infinitatea interpretării (Peirce 1990) unui text la nivel pragmatic şi social.

Umberto Eco a căutat să găsească o strategie textuală care să răspundă la întrebarea ce anume „stimulează şi organizează, în acelaşi timp, libertatea interpretativă?” (1991, pag. 25) printr-o poziţionare corectă faţă de text, prin localizarea lectorului „in fabula”= ca „situare în” text. De fapt, întregul demers al lui Umberto Eco se doreşte a fi o depăşire fie a scepticismului lui Derrida pentru care textul rămâne întotdeauna imperceptibil: „Un text nu este un text decât dacă ascunde primei priviri, primului venit, legea compoziţiei şi regula jocului său.” (1971, pag. 71), fie a hedonismului estetic a lui Barthes pentru care interpretarea  presupune actele de cooperare din care se nasc plăcerea sau, rareaori, desfătarea textuală. Astfel, are importanţă nu sentimentul de plăcere pe care îl oferă textul ci motivul însuşi pentru care textul poate oferi plăcere.

Însă, ce înseamnă a nu fi (text)? Semnifică, la nivel cultural, fie o negare totală a relaţionării cu umanitatea, fie, la nivel civilizatoric, existenţa unui text neutru (textul care nu vorbeşte decât autorului lui şi nimănui altcuiva). A nu fi (text) poate să înseamne şi existenţa unui grad zero al scriiturii într-o stare perfect omogenă a societăţii (Barthes 1987), un semem (Eco 1991) care indică un virtual, un text care nu este încă, dar care poate să fie.

Rezumând, a fi (text) marchează o unicitate descriptivă şi situaţională. Exprimă o unicitate ideea situării în limbaj pentru a vorbi despre limbaj. Se explicitează astfel temeiul întemeierii limbajului printr-un meta-limbaj. Dar această univocitate exploatată până la maxim conduce şi la o întemeiere situaţională: recunoaşterea situării în limbaj ca temei unic autoreferenţial, pe de o parte, şi ca temei interpretativ şi comunicativ, pe de altă parte.

Dar numai în condiţiile în care un text depăşeşte limita neutralităţii sale şi devine relaţionat prin interpretare se transformă în discurs. Astăzi, înţelegerea unui text este de natură hermeneutică. Presupune procese ale actualizării autorului-cititor. Interpretarea unui text experimentează un fenomen discursiv-retoric al istoriei criticului-lector. Discuţiile contemporane asupra textelor supuse analizelor critice şi interpretative devin discursuri asupra acestor texte şi nimic mai mult.

Relaţionarea umanitate-cultură-limbaj şi postmodernitate.

Omul, în opinia lui Michel Foucault ca şi concept nu este nici universal, nici nominal, este o invenţie recentă, doar „Înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea, omul nu exista. Cu atât mai puţin puterea vieţii, forţa muncii sau greutatea istorică a limbajului. Este o creatură cu totul recentă…” (1966, pag. 398) Ideea de om, ca semnificaţie constituită deplin în cultura occidentală apare numai în momentul în care limbajul clasic se distanţează de discursul nemijlocit al reprezentării, în care „cuvintele nu erau nimic altceva decât reprezentarea spaţio-temporală a reprezentărilor lucrurilor”, modul în care „reprezentarea comunică cu reflexiunea”. (op. cit., pag.98)

Acest moment al limbajului clasic, al disputelor raţionaliste sau empiriste au descris, la nivel procesual, la nivel comunicativ-uman formarea unui integrativ logocentrism al raţiunii, desăvârşit în modernitate. (Habermas 2000) Este timpul în care se poate afirma faptul că numai unele lucruri exclusiv raţionale, inclusiv empirice dacă sunt demonstrate sunt posibile. Ca efect al perioadei luminilor. Ca rezultat al mecanicii clasice. Ca maturizare a procesului de construcţie a naţiunilor. Ca simboluri tradiţional-religioase. Această judecată este reducţionistă şi limitată. Este privată de doza de incertitudine şi iraţionalitate pe care umanitatea a căutat-o constant. Exprimă dezvrăjirea lumii (Weber 1993) prin cele două tipuri de adevăruri care au temei în modernitate : adevărurile obţinute prin simţuri şi demonstrate prin experienţă empirică şi adevărurile obţinute prin raţiune, a priorice ce se află mai presus de orice îndoială. Dar „Capcana cuvintelor pe care buzele noastre le rostesc unul după altul constă în aceea că ne sileşte să ne imaginăm prin opoziţie unitatea şi simultaneitatea gândirii”. (Francastel 1971, pag.361) Aceste momente au fost depăşite. Odată cu negarea valorilor clasice acceptate şi considerate a fi universale (estetice, epistemologice, etice şi religioase). Este un prim nivel de înţelegere a postmodernităţii, în care omul fiinţează prin accentuarea homocentrismului şi a individualismului, a psihologismului. În această etapă putem descrie trecerea înspre raţionalismul iraţional. Nu mai sunt căutate numai valorile explicite ale existenţei umane ci mai ales valorile implicite. Orice lucru inclusiv raţional, dar mai ales iraţional, este plauzibil dacă este argumentat. Inconştientul a apărut ca negare parţială a conceptului de conştiinţă individuală, vrând să descrie esenţa acesteia. Conştiinţa comună sau socială descrie un fragment sintetic sau analitic al conştiinţei individuale, căutând să niveleze substratul ei comun. Conceptul de arhietip s-a dezvoltat printr-o surprindere a nucleului (prototip, imagine primordială şi originală) conştiinţei culturale. Prin artă, prin cuvânt şi prin tehnică societatea „nu aplică un adevăr: ea îl întemeiază”. (Francastel, op. cit., pag.15) Dar analiza limbajului postmodern vizează trecerea dincolo şi de ideea nietzscheeană a lui “Dumnezu a murit”, înspre un al doilea nivel selective care depăşeşte tocmai această negativitate.  Tot prin negare “prin voci bine armonizate, noua filosofie proclamă moartea ucigaşului, lichidarea omului.” (Mikel Dufrenne 1971, pag. 22) Se ajunge astfel la semnalizarea caracterului sacru şi simbolic al ultimelor (sau primelor) rămăşiţe umane - al semnelor abordate exclusiv din punctual de vedere al comunicării şi al limbajului. Astfel, orice lucru devine posibil datorită semnelor, semnificării şi simbolizării limbajului. Observăm şi la nivel social, psihologic şi individual reconsiderarea ideii de conştiinţă de sine care “sfârşeşte prin a devora “sinele” în întregime.” (Domenach 1987, pag. 135) pentru a lăsa locul unui altul, unui public-lector, unui cititor model, unei lumi culturale independente atât faţă de lumea lucrurilor cât şi faţă de lumea conştiinţei. (Popper 1974).

Aşadar, limbajul a fost mii de ani „proza lumii”. (Foucault 1966) Ca fundamentare, încă din secolul al XVI-lea se produce o „mutaţie arheologică”, de o importanţă capitală. Este momentul în care „Limbajul se retrage din mijlocul fiinţelor pentru a intra în vârsta lui de transparenţă şi neutralitate”. (op. cit., pag. 70) Limbajul nu mai este văzut ca un efect exterior al gândirii, ci exprimă însăşi gândirea, astfel încât este descoperită o similitudine (legea semnelor = legea lucrurilor) în întemeierea cuvântului care nu mai leagă, în mod nemijlocit, un nume cu un lucru. Analizele ulterioare asupra limbajului vor evoca această suprapunere datorită structurii, care a apărut după ce a intervenit ruptura între asemănarea lucrurilor şi cuvinte prin puterea „proprie reprezentării de a se reprezenta pe ea însăşi” (op. cit., pag. 81), doar: reprezentarea, iniţial, a fost globală. „În epoca clasică, ştiinţa pură a semnelor reprezintă discursul imediat al semnificatului” (ibidem), cuvintele reprezentând spaţiul reprezentării dar se reprezintă la rândul lor în timp. De exemplu, soluţia lui Foucault constă în reîntoarcerea la analizele structurale ale „finitudinii” oarecum prin cele două ştiinţe umane recunoscute: psihanaliza şi etnologia care se află într-o corelaţie fundamentală, reflectând: „dubla articulare dintre istoria indivizilor şi inconştientul culturilor, precum şi dintre istoricitatea acestora şi inconştientul indivizilor…” (op. cit., pag. 391) preconizând reîntoarcerea culturii la natură şi nu înălţarea naturii la cultură.

 Text şi subtext în analiza disursului filosofic

Dacă, în actualitate, a fi semnifică a fi relaţionat, marcându-se interrelaţionările civilizatorice şi interconexiunile culturale în plan psiho-social, a analiza un limbaj înseamnă a te situa într-un plan (auto)referenţial al limbajului. Acesta pare a fi traiectul interpretărilor care circumscriu atât perspectivele analitice asupra limbajului, până la cele care cuprind întemeierea, valabilitatea şi competenţa limbajului ca discurs logico-gramatical, semantic ori pragmatic. Paradigma referinţei şi autoreferinţei este specifică analizelor lingvistice contemporane deoarece vizează întemeierea limbajului ca unitate purtătoare de sens, semnificaţii şi simboluri culturale şi/sau de civilizaţie. Este important de semnalat faptul că unităţile purtătoare de sensuri, de semnificaţii şi simboluri care stabilesc premisele fundamentale ale înţelegerii şi interpretării unui limbaj fac trimitere la unităţi relaţionate de judecăţi, la text şi discurs şi nu la unităţile minime-individualizate (cuvinte-noţiuni) sau la unităţile minime-acceptate (propoziţii-judecăţi). Este depăşit astfel planul referinţei sintactico-semantice şi pragul referinţei semantico-pragmatice. Referinţa sintactico-semantică a fost un atribut al dezvoltării înţelegerii cuvintelor-judecăţi ca temei al relaţionării subiect-obiect în care temeiul de adevărul viza premise necesar-universale. Această primă referinţă lega un nume (un cuvânt) cu un obiect din realitate. Corespondenţa era univocă şi reală, pe de o parte, iar, ca şi abordare critică extinsă până la întemeierea semiologiei, devenea biunivocă şi nominală. În acest ultim caz, cuvintele leagă un concept cu o imagine acustică. Referinţa semantico-pragmatică a constituit un prag al înţelegerii funcţiilor propoziţionale, în condiţiile în care, odată cu Frege se încerca păstrarea aceluiaşi temei al adevărului care însă nu mai avea validitate fizică ci trebuia să devină o certitudine matematică. Se fac diferenţieri între sensul şi semnificaţia  unui cuvânt pentru a se descoperi pragurile esenţiale ale (auto)referenţialităţii limbajului. Astfel, apare şi ideea întemeierii atomilor logici (Russell, B.),  ale enunţurilor fundamentale care nu mai au nevoie de nici un temei în demonstrarea adevărului sau validităţii lor. Însă, deşi formal se vorbeşte despre existenţa lor, la nivel empiric sau pozitivist nu se găsesc criterii pentru identificarea lor. Pentru a fi întemeiate enunţurile fundamentale trebuie să fie demonstrate printr-o metodă exterioară lor. Deci adevărul sau validitatea atomilor sau al enunţurilor elementare al cuvintelor sau al propoziţiilor trebuie demonstrată prin ceva exterior limbajului. Filosofia analitică găseşte un criteriu unic dar vag: propoziţiile elementare pot fi arătate sau indicate, dar nu dă nici un exemplu de astfel de propoziţie. Ulterior, pentru a se depăşi această paradigmă în studiul limbajului se face trimiterea nu la enunţuri elementare ci la unităţi mai mari de judecată, la fraze sau discurs. Astfel, problematica înţelegerii şi interpretării unui text indică o specificitate de tip retoric în care sunt abordate însăşi condiţiile de posibilitate ale constituirii înţelegerii şi interpretării. Ca urmare studiile semiologice şi semiotice asupra limbajului se dezvoltă prin introducerea timpului textual la care se face trimiterea: ca unităţi anterioare constituirii textului (virtuale) sau ulterioare (discursive) necesare interpretării lui.

În acest sens, Umberto Eco interpretează semioticile textuale din punctul de vedere a două tendinţe pe care le numeşte teorii textuale din prima şi din a doua generaţie. Realizează o delimitare între două tendinţe: prima viza o atitudine „extremistă şi activ polemică faţă de lingvistica frazei (şi, mai mult, a codului)” (Eco 1991, pag. 34) şi o a doua generaţie, de „fuziune suplă” între sistemul structurat al limbii care precede orice discurs şi un discurs sau text produs de o limbă deja vorbită. Se pune în balanţă controversa reală care există între teoria codurilor sau a competenţei enciclopedice (sistemul de coduri interconexe – potenţiator de actualizări discursive) şi teoria teoria regulilor de generare şi de interpretare a actualizărilor discursive. Această controversă este depăşită de către Umberto Eco prin introducerea a două studii care analizează atât contextul cât şi circumstanţele interpretării textului. De fapt, atât contextul cât şi circumstanţele intepretării textului vizează posibilităţi abstracte ca un cod să semnifice şi să fie interpretat diferit în funcţie de conexiunile pe care le face cu alţi termeni ai aceluiaşi sistem semiotic (cazul codului) sau cu circumstanţele de enunţare. Circumstanţele de enunţare sunt analizate prin circumstanţe co-ocurente (pe care le vedem ca fiind sincronice) şi co-textuale (pe care le interpretăm ca fiind diacronice)). În acest moment este evaluat mobilul strategiilor textuale prin justificarea conceptului de enciclopedie sau tezaur. Astfel, pentru a înţelege un text sunt necesare cunoaşterea regulilor gramaticale. Dar enunţurile nu se interpretează numai prin analiza semantică a termenilor izolaţi (dă-mi-l prin dă/mi/l) gramatical. Enunţurile trebuie privite ca interpretări semantice prin care se analizează termeni izolaţi ca sisteme de interacţiuni orientate către text. Se trece de la analiza în formă de dicţionar la analiza în formă de enciclopedie (op. cit., pag. 37) a unui Sistem Semantic Global. Enciclopedia este cea mai apropiată de nivelul codului, de contexte diferite şi de ocurenţe co-textuale. Este necesar să se vorbească despre un nou concept specific cititorului model: cel de competenţă enciclopedică la care se ajunge prin ideea de semem (text virtual) şi prin care descoperim Sistemul Semantic Global. „Un text, aşa cum apare în suprafaţa (sau manifestarea) sa lingvistică reprezintă un lanţ de stratageme expresive, care trebuie să fie actualizate de către destinatar”.(op. cit. pag. 80) Dar, textul este „incomplet” deoarece trebuie actualizat prin: competenţă gramaticală (sintactică a dicţionarului); postulate de semnificat (termenul de dicţionar, în sine, este incomplet); implicitări semantice (există o infinitate a interpretării unui text, infinitate pe care Peirce a argumentat-o) ceea ce îl face şi pe Eco să concluzioneze: „Textul este întreţesut cu non-spus”. (cf. Ducrot, 1972, după Eco, op. cit., pag. 81) Totuşi, în mod real prin explicitarea semantică se descrie paradigma cititorului care se află în faţa unui text. El „explicitează, din ceea ce rămâne din punct de vedere semantic inclus sau implicitat, doar ceea ce-i foloseşte”. (Eco, op. cit., pag. 124) Decide unde trebuie să oprească procesul de interpretare nelimitată. Prin topic, prin scenarii şi reprezentări sememice rezultă cooperarea cititorului. Întrebarea care se naşte vizează găsirea modului în care un text (infinit potenţial) generează doar strategiile pe care şi le-a propus. Acest non-spus poate fi depăşit prin soluţia unor „lecturi critice” prin care se poate ajunge la o interpretare a propriilor proceduri interpretative (op. cit., 194). Rezultă un „hors text” ca produs al unor strategii textuale autoreferenţiale. Topicul este un instrument metatextual (o schemă abductivă propusă de cititor) iar fabula este o parte a conţinutului textului (structură semantică, schema fundamentală a naraţiunii, logica acţiunilor, sintaxa personajelor). Prin topic şi prin fabulă trebuie descoperită strategia textuală. Strategia textuală trece de nivelul intrigii, a poveştii aşa cum este ea povestită. Ea face posibilă descoperirea lumilor posibile. „O lume posibilă este un construct cultural”. (op. cit., pag.178) Problema identităţii devine la Eco o problemă a identificării persistenţei unui ceva prin stări de lucruri alternative (problema kantiană a constanţei obiectului). Prin identitate se conturează un topic textual. Principiul identităţii (şi modus ponens) ca adevăr logic necesar este definit ca o  condiţie metalingvistică „de constructibilitate a matricilor de lumi....condiţia de posibilitate a unei structuri de lume”. (op. cit., pag. 202-203) Dar Eco se opreşte în acest moment şi, retrăgându-se imediat, dezvoltă numai interpretarea lumii fabului, doar „textul în ansamblul lui nu este o lume posibilă; el este o porţiune din lumea reală şi cel mult o maşină de produs lumi posibile: aceea a fabulei, acelea ale personajelor fabulei şi acelea ale previziunilor cititorului.” (op. cit., pag. 233)

Ultimele judecăţi descriu un altruism limitat specific studiilor care nu reuşesc să întemeieze referinţa unui text, deoarece autoreferinţa, ca nucleu tare, este incertă. Putem să remarcăm faptul că tocmai aceste condiţii metalingvistice sunt cele hotărâtoare pentru înţelegerea şi pentru interpretarea unui text. Banalitatea acceptării sau relativizării principiului identităţii a fost cea care a dat naştere interpretărilor circumstanţiale şi înţelegerilor contextuale ale unui text. Tocmai condiţia metalingvistică a autoreferenţialităţii principiului identităţii a fost cea care  a dat naştere structurilor fundamentale ale condiţiilor de posibilitate ale apariţiei unui text şi ale înţelegerii şi interpretării ulterioare a acestuia. Sunt trei situaţii care descriu posibilitatea de a te raporta la autoreferinţa principiului identităţii şi care sunt utilizate în mod constant: cea în care A=A în mod absolut/general, A=A în mod temporal/istoric şi A=A în mod virtual/acronologic.

               Retorica discursului

Dacă în antichitate conceptul de discurs a fost  plasat în domeniul retoricii clasice contemporan acest concept este situat în domeniul studiului de text, în analiza frazei, ca unitate semnificativă. În analiza secvenţelor discursive frazele, odată cu Emile Beneventiste, dobândesc puterea de interpretare elementară, în detrimentul propoziţiilor, sau cuvintelor. Criteriul care a fundamentat această premisă indică faptul că cele mai importante sunt relaţiile integrative şi nu cele distribuţionale. „Un semn este în mod firesc funcţie de elementele sale constitutive, dar singurul mijloc de a defini aceste elemente drept constitutive este acela de a le identifica în interiorul unei unităţi determinante, unde ele îndeplinesc o funcţie integrativă”. (Beneventiste 1966, pag.125)

Contemporan, discursul este ceea ce face omul ca potenţă prin întrebuinţarea verbului, fiind unul dintre modalităţile cele mai sigure de comunicare prin utilizarea unor secvenţe de enunţuri lingvistice cu sens, fiind o procedură generativă care „formează sistematic” obiectele la care se referă (Foucault, M. 1971) spre deosebire de conceptele clasice: ideologie, gen.

Discursul are prin sine însuşi o structură sistematică fiind, până la urmă descrierea şi explicarea producerii ca structură, al cărui produs final este textul. Sau, precizând şi mai mult, discursul reprezintă ancorarea în situaţia de enunţare „a gândi înseamnă a mânui semnele limbii”, aşa cum arăta şi Ęmile Benveniste în lucrarea Problčmes de linguistique générale (pag. 74, 1966), spre deosebire de povestire printr-un ego,hic,nunc – eu/tu, aici/acolo, azi/mâine, ceea ce reflectă pe deplin forţa acestuia, atotputernicia discursului, trebuinţa de înţelegere a frazei ca unitate semantică, care îşi arată unitatea prin discurs.

Ricoeur, P., în Metafora vie (1981) descrie patru trăsături fundamentale ale acestuia:

1.         orice discurs este un eveniment dar se lasă înţeles ca sens (interpretând limbajul logic, Ricoeur, P. încearcă să fixeze şi referinţele acestuia, astfel încât precizează faptul că există sens pentru că există un acelaşi sens, ceea ce justifică temeiul oricărei abordări de tip hermeneutic);

2.         există în orice discurs o funcţie identificatoare şi o funcţie predicativă (îl ancorează în demersul platonic care justifică în istoria umanităţii „împletirea” dintre un nume şi un verb);

3.         structura actelor de discurs presupune aspectul locuţionar şi ilocuţionar precizate de către J.L.Austin, ca o structură în care se combină un caracter de tip comportamental-acţional (locuţionar) cu un caracter de tip persuasiv (ilocuţionar), Ricoeur neglijează însă componenta prelocuţionară – contextuală argumentată de către J .L. Austin;

4.         discursul este semantic prin conceptele de sens şi de referinţă, astfel încât, numai la nivelul frazei luată ca un tot putem deosebi ceea ce este spus de obiectul spunerii.

Semantica discursului se ocupă de relaţia dintre semn şi lucrurile denotate, adică, în cele din urmă de relaţia dintre limbă şi lume; iar referinţa discursului, percepută pe bună dreptate ca un fenomen dialectic, vizează referinţa la realitate, pe de o parte, şi referinţa la locutor, pe de altă parte (aici în analiza lui Ricoeur găsim implicit studiul descripţiilor lui Russell prin care limbajul obiect se diferenţiază de metalimbaj).

Aşadar, temeiul relaţiilor discursive este redat de structura sintagmatică în cadrul căreia, spre deosebire de cea paradigmatică specifică analizelor de ordin semiotic-sintactic, conceptual de metaforă este elementul esenţial. Metafora este percepută ca un discurs median care face legătura între cuvinte şi fraze prin potenţialitatea concluziei unei confruntări dintre predicaţie şi devenire.

Rezumând, discursul are un caracter sintetic, şi ultim argumentativ din punct de vedere semantic, la nivelul frazei. Această ultimă idee este întemeiată prin argumentul conform căruia, semnul trimite la alte semne în imanenţa unui sistem, pe când discursul se referă la lume, la lucruri. Pentru a diferenţia vizualizarea discursului de premisele iniţiale ale considerării lui în câmpul retoric, Ricoeur accentuează şi mai mult indicând faptul conform căruia prin intermediul scrierii discursul dobândeşte o triplă autonomie semantică: „în raport cu intenţia locutorului, cu receptarea de către auditorul iniţial, cu circumstanţele economice, sociale, culturale ale producerii sale”, devenind „condiţia devenirii text” (1995, pag. 28) interpretative.

               Concluzionând, prin multiplicarea surselor de informare, prin relaţionarea şi umanizarea comunicării umane textul este interpretat la nivel sistematic-elementar şi procesual, totodată. Un text exptimă un discurs prin comunicare. Textul nu mai este un singular şi nu mai aparţine autorului lui ci devine un indice de raportare la lume. Prin această ancorare în lume (Heidegger numea un fragment al Daseinului ca aruncare în lume cu  consecinţele care se nasc : de libertate şi de interpretare) textul devine discurs al umanităţii. Cu toate consecinţele culturale care îi dau viaţă. Cu toate efectele meta-textuale şi prototipice care definesc, până la urmă, o civilizaţie sau o cultură reală.

              

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

Barthes, Roland, 1978, La parole intermédiare, Paris, Éditions du Seuil.

Beneventiste, Emile, 1966, Problčmes de linguistique générale, Paris, Éditions Gallimard.

Călinescu, Matei, 1995, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Editura Univers.

Derrida, 1972, La pharmacie du Platon, in Dissémination, Paris, Éditions du Seuil.

Domenach, J.,M., 1987, Enquete sur les idées contemporaines, Paris, Éditions du Seuil.

Dufrenne, Mikel, 1971, Pentru om, Bucureşti, Editura Politică.

Eco, Umbero, 1991, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în texte narative, Bucureşti, Editura Univers.

Focault, Michael, 1966, Les mots et le choses, Paris, Éditions Gallimard.

Focault, Michael, 1971, L`ordre du discours, Paris, Seuil.

Francastel, Pierre, 1971, Figura şi locul. Ordinea vizuală a Quattrocento-ului, Bucureşti, Editura Univers.

Habermas, Jurgen, 2000, Discursul filosofic  al modernităţii, Bucureşti, Editura All.

Lyotard, Jean-Francois, 1989, Condiţia postmodernă, Bucureşti, Editura Meridiane,

Pârvu, Ilie, 2000, Filosofia comunicării, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”, SNSPA.

Peirce, Charles, 1990, Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Editura Humanitas.

Popper, Karl, 1974, Epistemologia fără subiect cunoscător, în vol. Epistemologie – orientări contemporane, Ed. Ilie Pârvu, Bucureşti, Editura Politică.

Ricoeur, Paul, 1981, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers.

Ricoeur, Paul, 1995, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, Editura Humanitas.

Starobinski, Jean, 1985, Textul şi interpretul, Bucureşti, Editura Univers.

Weber, Max, 1993, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Editura Humanitas.