BUCOVINA, ZONĂ DE CONVERGENŢĂ

ETNICĂ ŞI SPIRITUALĂ

 

 

 

Florin Pintescu

 

 

 

 

Datorită istoriei şi poziţiei sale geografice speciale, ce au prilejuit convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina („ţara fagilor”) este o regiune unică de interferenţe culturale, situată „între Orient şi Occident”. Această fericită expresie a fost mediatizată de cunoscutul cercetător german, realizator al unei bibliografii exhaustive a scrierilor despre Bucovina, Erich Beck[i]. Din punct de vedere geografic, regiunea numită Bucovina face parte din estul Europei. Din punct de vedere cultural, datorită influenţei exercitate de Kulturträger-ii („purtători de cultură”) germani şi evrei vorbitori de limbă germană sau idiş, Bucovina a aparţinut în perioada 1775-1918 ariei de cultură central europeană. Din punct de vedere geo-politic, Bucovina a jucat o perioadă de timp rolul unei regiuni situată la intersecţia zonelor de influenţă a Imperiilor Austriac, Rus şi Otoman. Actualmente provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi. Sudul Bucovinei formează actualul judeţ Suceava din România, iar nordul Bucovinei formează actuala regiune Cernăuţi din Ucraina.

 

Având reverberaţii adânci în trecutul de slavă al Moldovei, istoria Bucovinei a suscitat interesul deosebit al specialiştilor români şi străini. Destinul istoric cu totul aparte al acestei provincii istorice româneşti a început încă din perioada medievală, perioadă în care Bucovina a fost concomitent nucleul în jurul căruia s-a format statul feudal Moldova şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, centrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore etc.). Tipic pentru întreg răsăritul ortodox, aceste mănăstiri au fost în acelaşi timp centre de adâncă trăire religioasă şi lăcaşuri de cultură. Până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea viaţa populaţiei din Bucovina se desfăşura în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în totală contradicţie cu epoca modernă (folosim acest termen ca un criteriu de periodizare istorică) ce se manifestase deja în apusul şi centrul Europei. Societatea feudală din Bucovina a fost orientată în mod treptat spre modernitate începând cu anul 1775, când Imperiul Otoman a cedat acest ţinut Imperiului Habsburgic (Austriac) în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi.

 

Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km², cam a 60-a parte din suprafaţa imperiului) până în 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase transformări care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice şi culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparaţie cu regiunile învecinate. În urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conştiinţa opiniei publice cultivate o „Elveţie” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuţi, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „Mica Vienă”. În cele ce urmează, vom căuta să surprindem în mod sumar transformările mai sus enunţate şi să explicăm puterea de seducţie exercitată de istoria şi spiritualitatea Bucovinei asupra imaginaţiei cercetătorilor şi a publicului larg de pretutindeni.

 

În perioada premergătoare anexării la Imperiul Habsburgic, populaţia Bucovinei era rară. Un recensământ efectuat între anii 1772-1773 (Rimsky-Korsakov) dădea pentru Bucovina cifra de 84.514 locuitori grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al procentului pe naţionalităţi, structura populaţiei se prezenta astfel: 64,23% români, 20,26% ruteni, 7,06% huţuli, 3,14% ţigani, 2,86% evrei, 1,26% ruşi, 0,54% polonezi şi… 20 germani[ii]. Treptat, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci mai ales din motive economice şi datorită colonizărilor spontane, numeroşi oameni, aşezându-se în Bucovina de bună voie datorită existenţei aici a unor condiţiilor mai bune de trai în comparaţie cu locurile lor de baştină. În 1869 populaţia Bucovinei era de 511.964 locuitori[iii], ultimul recensământ austriac (1910) oferind cifra de 798.355 locuitori, grupaţi pe etnii astfel: 273.354 români (34, 24%), 305.101 ruteni (38,22%), 73.073 germani (9,15%), 95.778 evrei (12%), 36.211 poloni (4, 54%), 14.838 „alte naţionalităţi” (1,85%)[iv]. Românii erau majoritari în sudul Bucovinei iar ucrainenii în nordul acesteia. În zilele noastre numărul populaţiei germane  din Bucovina a scăzut în mod drastic, în principal datorită emigrărilor în Germania, din timpul sau după ultimul război mondial, un fenomen similar petrecându-se cu populaţia evreiască, mulţi evrei fiind depor-taţi în vremea războiului sau „făcând alia” (emigrând) în Israel după război (mai cu seamă în sudul Bucovinei). După război o mare parte din românii din nordul Bucovinei au fost deportaţi în Siberia de regimul sovietic, fapt ce a schimbat complet tabloul etnic al provinciei. Conform unui recensământ întocmit în 1989 de regimul sovietic, în Bucovina de nord trăiau 940.801 locuitori, dintre care 70% erau ucraineni şi huţuli, românii reprezentând 20% iar ruşii, germanii şi alte etnii circa 10%[v]. Demn de remarcat este faptul că în Bucovina istorică au trăit 11 etnii ce au profesat 9 credinţe religioase.

 

Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură şi civilizaţie central-europene, s-a înfăptuit prin aportul fundamental al germanilor şi evreilor, fapt pentru care le vom consacra rândurile ce urmează. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea şi Sadagura) au luat fiinţă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Cele mai cunoscute colonii germane din Bucovina au fost înfiinţate în localităţile (oferim cititorului, spre simplificare, doar denumirea românească) Huta Veche, Huta Nouă, Iacobeni, Voievodeasa, Frasin, Păltinoasa, Frătăuţi, Cârlibaba, Bădeuţi, Milişăuţi, Iţcani etc. Coloniştii germani au fost în principal agricultori şi meşteşugari. Datorită muncii lor asidue, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare şi nivel de trai central-europene. În pofida eforturilor de industrializare ale provinciei întreprinse de administraţia austriacă, nu a putut fi modificat caracterul predominant agrar al acestei provincii. Producţia agricolă însemnată din Bucovina a putut asigura dezvoltarea unei industrii alimentare locale însemnate, provincia fiind un adevărat rezervor de brânzeturi şi carne pentru întreg imperiul.

 

Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendăşia şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiţia şi Polonia s-a accentuat. În 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei, 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei[vi]. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii vor ajunge până la sfârşitul secolului XIX să domine toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină nişte propagatori zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri. În Bucovina au mai fost colonizaţi de-a lungul timpului poloni, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ruteni (ucraineni), ultimii meritând o menţiune specială. Emigrarea rutenilor (ucrainenilor) din Galiţia a avut motivaţii economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodoxi treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă)[vii]. Rutenii (ucrainenii) erau în special agricultori.     

 

Din punct de vedere politic, anexarea Bucovinei a dus la diminuarea drastică a puterii politice deţinute până atunci de elementul românesc din Bucovina şi la trecerea acestei puteri în mâinile elementului etnic german sau polonez (în perioada în care Bucovina a fost alipită la Galiţia). Viaţa politică a Bucovinei merită o menţiune cu totul specială, datorită faptului că ea s-a desfăşurat într-un spirit de adevărat civism şi toleranţă reciprocă a etniilor, neîntâlnit în toată Europa. Ca şi în întreg imperiul austriac, viaţa politică bucovineană s-a bazat pe acel deosebit de dificil de realizat în practică „Ausgleich” (tradus aproximativ „compromis”) dintre diversele etnii componente ale imperiului[viii]. De aceea, Bucovina a constituit o adevărată oază de viaţă politică civilizată în comparaţie cu regiunile înconjurătoare, politica de „Ausgleich” conducând la supravieţuirea imperiului până în 1918.

 

Bucovina a constituit un strălucit exemplu de colaborare inter-etnică, lansându-se celebra expresie homo bucovinensis, prototip al individului tolerant, ce vorbeşte cel puţin două limbi şi care oferă un model de convieţuire paşnică inter-etnică[ix]. Conform opiniei lui Emmanuel Turczyński, un cunoscut istoric german expert în problemele Bucovinei, în Bucovina a existat un adevărat „consens ideologic” bazat pe „larg diseminata identificare a bucovinenilor cu trăsăturile regiunii, cu un sistem legal bine stabilit, toleranţă şi progres socio-cultural, unde loialitatea către aceste valori nu însemna neloialitate faţă de propria comunitate etnică sau religioasă”[x]. Unii istorici au comparat colaborarea inter-etnică din Bucovina cu situaţiile din Tirol şi Cipru, „modelul” bucovinean demonstrându-şi superioritatea. În perioada anterioară anului 1919 se realizase un fel de solidaritate inter-etnică la nivelul elitelor din Bucovina, solidaritate dată de necesitatea folosirii limbii germane în cadrul regimentelor, şcolilor şi aparatului administrativ bucovinean. Un binecunoscut autor prezintă alegoric această situaţie, arătând că la o masă de taroc (joc de cărţi foarte popular în Bucovina austriacă) puteau fi auzite până chiar patru limbi, în funcţie de naţionalitatea jucătorilor[xi].

 

Din punct de vedere cultural, Bucovina a fost considerată – credem pe drept cuvânt – un exemplu demn de urmat de Europa viitorului, oraşul Cernăuţi fiind numit în 1997, cu o expresie ce a făcut vogă, „ultima Alexandrie a Europei” (Zbigniew Herbert), datorită cosmopolitismului cultural ce exista acolo. Cernăuţi a fost oraşul în care, inclusiv în vremea administraţiei româneşti din perioada interbelică, a fost cultivată cultura germană, evreiască (în limba germană sau idiş)[xii], română, polonă sau ucraineană, oraşul în care au trăit şi au creat s-au pe care l-au îndrăgit apreciaţii poeţi bucovineni Paul Celan, Rose Ausländer, Alfred Margul-Sperber şi Vasile Posteucă. Trecutul istoric şi cultural al Bucovinei, modelul de toleranţă etnică, religioasă şi culturală oferit de această regiune istorică menţine mereu treaz interesul specialiştilor şi al publicului larg şi poate oferi un model pentru ipotetica şi mult clamata Europă unită, eliminându-se însă orice patimi naţionaliste generatoare de revendicări teritoriale.

 

 

 

 

 

Note: