DESPRE EXCES ÎN SPIRIT ŞI ÎN FILOSOFIE

Emilia Guliciuc

Spiritul nu se pierde în lume şi nu este o simplă prelungire a ei. Filosofia, ca ştiinţă a spiritului, este o refacere a lumii, dar pentru aceasta este nevoie de "o ducere până la limită, un act de rebeliune" [PSR: 80].

Din dorinţa de a înlătura bunul simţ, Noica îndeam-nă tineretul la exces, considerând că tânărul intelectual trebuie să fie un sofist. “Nu în echilibru, în bun simţ sau în prudenţă stă fertilitatea spiritului, ci în viaţa excesivă. îndrăcirea face viaţa spiritului" [JI: 298; frg.V-328].

Valorile spiritului ies numai din frenezia creatoare a ideilor.Sofistul tânăr şi impertinent, cu care se confundă Noica, şi care este aşa cum ar trebui să fie orice intelectu-al, ne invită întâi la exces, evident la exces în viaţa spiritului, căci pentru viaţa normală, cotidiană, filosoful nu manifestă nici un fel de îngăduinţă sau preţuire.

"Ideea lui este - scrie Eugen Simion - că valorile spiritului ies din exces şi că numai frenezia ideilor este creatoare. Frenezia şi risipirea, singurătatea şi geome-tria. Acestea sunt valorile care însoţesc actele spiritului, pe ele jură acest tânăr. (Când a publicat Mathesis sau bucuriile simple, Noica avea 25 de ani)" [i].

. Noica şi-a creat un scenariu în care şi-a ales rolul intelectualului incomod. Ne propune, astfel, o mitologie filosofică care insistă asupra faptului că “filosofia nu este posibilă decât la oraş, într-o rodnică singurătate comu-nitară, că încă e prea multă natură în România, că liber-tatea de a fi absurd stă la originea filosofiei, şi că sin-gura şcoală de filosofie, cu adevărat valabilă, este cea în care profesorul însuşi trebuie să treacă examenele”.

"Filosofia nu este posibilă decât în oraş, printre oameni - scria Noica - pe pieţele acelea de care nu se desprindea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile (sau lăsaţi cel mult aceste convenţionale grădini publice) - şi undeva, lângă o scară de serviciu se va naşte un filozof" [JF:5-6].

Există, opinează Noica, două tipuri de singurătăţi: una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă (singură-tatea în faţa ştiinţelor şi a lumii, subjugarea la obiect, la istorie) şi alta prin putere, prin voinţă metodică, prin activitate (atunci când te descoperi purtător de sensuri valabile pentru întreaga lume). Prin cea de-a doua formă de singurătate, omul, care poartă cu sine toată lumea, este singur, dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine lumea. Doar această singurătate, singurătatea comunitară, este prolifică [DC: 63].

În Mathesis sau bucuriile simple (1934) Noica invita la exces pe toţi cei care vor să intre în viaţa spiritu-lui. Fiul risipitor este spiritul cel bun, spiritul neliniştit, cel care caută lumea în mişcare. Fratele său e spiritul mărginit prin echilibru şi, prin asta, rău. În întreaga lui viaţă Noica a încercat, el însuşi, să fie asemenea fiului risipitor, dar a fost mereu însoţit de teama de a nu fi fost decât fratele.

Românii, consideră el, au două suflete: unul pasto-ral şi celălalt agrar. Tot ce este nostalgic, tot ce ţine de libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce este sete de zări noi, ţine de sufletul păstorului. "Dar a trecut peste noi sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit, are să-l pustiiască. Suntem în ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot" [PSR: 40].

De aceea Noica vorbeşte despre necesitatea unor rupturi în viaţa spirituală românească. în afară de ruptura cu filosofia de şcoală, mai trebuie una cu ţărănescul din noi, incapabil să dea o filosofie.

Nici în această problemă Noica nu face rabat de la stilul său paradoxal: pe de o parte, crede că trebuie să ne rupem de tot ceea ce avem agrar în noi, de ţărănescul nos-tru, iar pe de altă parte valorifică, într-un mod magistral, rostirea românească, care este expresia acestui suflet.

În De Caelo, Noica formula, iarăşi paradoxal, ideea echilibrului: "Nu de exaltare - căci e greu să trăieşti necontenit la înălţimi, ci de măsură, discreţie, stăruinţă are nevoie insul... Spre a nu primejdui voinţa noastră de a recădea în apatie, vom alege o luptă, fără de răsunet, poate, dar şi fără de odihnă: agonia" [DC: 142].

Analiştii operei lui Noica consideră că se pot distinge două etape în interiorul acesteia, două etape dis-tincte, deşi nu fără legătură între ele: în primele lucrări publicate, până la sfârşitul celui de-al doilea război mon-dial, spiritul său este tăgăduitor, virulent şi provocator, pentru ca, după aceea, începând cu seria lucrărilor dedi-cate românescului, individul care nu se împăca cu lumea, să ajungă nu numai s-o accepte, dar chiar să caute să o definească.

În cea de-a doua etapă accentul se va pune pe logos, ca raţiune, dar şi ca rostire. Idealul său e departe de cel iniţial, militând pentru îngăduinţă şi disciplină (a minţii) asumată. ţărănescul nu mai e un obstacol în calea filosoficului, ci, preluat de spirit (şi numai astfel), ajunge să devină un model ontologic. "Glasul devine atunci spă-şit şi grav, ironia tăioasă pe care o are în chip necesar orice moralist se transformă în înfiorare lirică"- scria Eugen Simion [45: 140].

"Dacă umanismul vrea să dăinuiască, scria Noica chiar în prima perioadă a creaţiei sale, nu trebuie să în-ceapă prin trufie, spre a sfârşi, cum am văzut, în deznă-dejde, ci prin singurul fel care poate face activ pe indi-vid, prin adevărata, nu de împrumut, umilinţă"[DC: 123].

Umilinţa, apărută din sentimentul culpei individu-ale, este considerată de către Noica adevăratul nostru început de lume, deşi, dacă orice trufie este vinovată, nu orice umilinţă este binefăcătoare, crede el. Luată ca umilitate, aşa cum apare la Gabriel Liiceanu[ii], umilinţa poate fi considerată şi începutul reabilitării individului. Distincţia propusă de Liiceanu între umilitate şi umilinţă e utilă în lămurirea gândului nicasian. Umilitatea apare ca o închinare în faţa unei instanţe ce ne-a hotărât, deasu-pra noastră, ce hotărăşte în privinţa noastră (e vorba de divinitate, logos, idee), în vreme ce umilinţa e o stare ce apare când se hotărăşte nu numai în privinţa noastră, ci şi în locul nostru.

În spaţiul umilinţei intră deciziile pe care suntem împiedicaţi să le luăm în lumea noastră, în ordinea umanului, iar în cel al umilităţii, hotărârile ce vin de dincolo de această sferă. Umilitatea este dominaţia supe-riorului asupra inferiorului, în viziunea lui Liiceanu, iar umilinţa este, dimpotrivă, o dominaţie a inferiorului asupra superiorului. În virtutea unei asemenea distincţii, umilinţa înseamnă des-fiinţare, dacă devine o constantă a vieţii, căci împiedică insul să-şi pună singur hotarele. Tragedia, crede Liiceanu, derivă din faptul că limitele îi sunt impuse de o instanţă străină, pe care insul nu o recunoaşte drept autoritate.

Aşadar, insul trebuie aşezat sub condiţia umilită-ţii, a bunei obedienţe, căci această plasare nu-i lezează libertatea (se ştie că ceea ce este superior nu poate umili). Aceasta este singura aşezare care obligă, garantând, în acelaşi timp, un bun început, cum dorea Noica. Cum în viaţă, ca şi în spirit, contează, cel mai adesea, sfârşiturile, ieşirea din umilitate este şi ea necesară pentru a nu îngâna la nesfârşit ceea ce se află deasupra noastră. Se ajunge, astfel, la despărţiri prolifice, care preiau, în loc să desfiinţeze. Atunci când afişează umilinţa, în sensul atribuit de Liiceanu acestui termen, adică de subordonare a superiorului faţă de inferior, Noica o face doar formal pentru că, luptător fiind, nu înţelege să se bată decât cu zeii, nu şi cu valeţii.

"Nu ţipă decât mincinosul, nu se înalţă în faptă decât cel mărunt; Iar cel sincer şi poruncitor îşi smereşte cuvântul, lăsându-l să pară ( s.n.) umilit pentru cei care nu-i bănuiesc înălţimea, arătându-l fără voce, pentru cei care nu-i bănuiesc puterea - el ştiindu-se şi înalt şi puternic pentru cei care îl pricep"[SM: 398].

Cu toate delimitările încercate de comentatorii săi, cine vrea să afle o ruptură totală între gândirea lui Noica de dinainte şi de după perioada de recluziune are surpriza să găsească mult mai multe continuităţi.

Invitaţia la exces, de pildă, pe care o lansa în 1934, odată cu Mathesis sau bucuriile simple, ca o condiţie a vieţii întru spirit, va fi reluată şi 44 de ani mai târziu, prin lucrarea Spiritul românesc în cumpătul vremii. Acum, întocmindu-şi fişa clinică cu maladia pe care şi-o atribuie, menţionează ca trăsătură definitorie a sa tendinţa către exces, nu către excesul în plus, ci către cel în minus.

Excesul în minus poate fi interpretat, în ordinea refuzului, a negativului chiar, dar şi ca un soi de ascetism, ca nonacţiune. "(...) N-a putut ascunde - notează el - că a descoperit cu interes, pe linia excesului în minus, câtă putere de atracţie conferă refuzul - adesea simulat bineînţeles - de a nu te lăsa atras. A făcut chiar o teorie a donjuanismului prin non-cucerire, după cum a făcut un fel de teorie a non- actului şi, practic, a non-posesiunii... A făcut de asemenea o teorie asupra celor cinci înţelesuri ale lui non - A." [SR-6M: 94].

Excesele pe care le recunoaşte deschis, departe de a constitui carenţe funciare, reprezintă, în fond, o veritabilă forţă. "Tot ce s-a creat durabil... a fost sub un exces" - afirmă el în Jurnal de idei [JI: 365; frg.VI-231].

În măsura în care nu este un bolnav închipuit, atunci opinia lui Sorin Antohi, exprimată cu răutate, precum că Noica ar fi un cumpătat, este prin ea însăşi excesivă: "Noica este un tânăr ţăran de viitor. Tânăr, pen-tru că ataşăm în mod obişnuit naivitatea acestei vârste, ţăran, pentru că privilegia, căznit, cumpătarea rurală de care părea să şi dea dovadă (deşi... cumpătare la ţăranul rebrenian?), de viitor, pentru că pedala naţionalistă tocmai începuse să fie apăsată şi resimţită" [iii].

Se poate observa la Noica şi în cazul excesului, o valorizare a virtuţilor negative şi o paradoxală asociere a lor. Ca şi Cioran, Noica a fost obsedat de ideea că a avut neşansa de a se naşte (dar şi de a trăi, în cazul lui) într-o cultură mică. Singura modalitate de a învinge această barieră era privilegierea excesului. Ceea ce este de reţinut nu este nonactivismul, căci, în fond, el a fost un spirit agonic. "Filosofia spiritului începe din momentul în care pierde interesul pentru rezultat, spre a se concentra asupra procesului - scria el [SPN: 242].

Ceea ce trebuie să-l intereseze pe adevăratul lup-tător e mai presus de toate începutul şi nu sfârşitul zgo-motos. şi poate nici începutul ca atare, ci procesul. Nu de exaltare are nevoie insul, ci de cunoaşterea propriei mă-suri. Abia cunoaşterea propriilor hotare, a limitelor şi a măsurii noastre poate ispiti către un bun şi prolific exces.

Atunci când vorbea despre căile de acces dinspre suflet către spirit, Noica sublinia că, dintre cele trei manifestări sufleteşti implicate, doar intelectul (cunoaş-terea) şi sentimentul pot fi infinite, căci cea de-a treia, voinţa, trebuie să aibă măsură. S-ar putea spune că atunci sunt mai bune cunoaşterea şi sentimentul, când au un éxces sur le tout. Dacă excesul în cunoaştere (de astă dată excesul în plus) i se potriveşte foarte bine filoso-fului, ideea excesului (tot în plus) în sentiment pare nefirească în asociere cu personalitatea sa, mai pentru cei care au văzut la Noica o detaşare de tot ceea ce este omenesc prea omenesc în numele unui adevărat impe-rialism cultural şi, totuşi, nimic mai normal la el decât acest gen de afirmaţii paradoxale: "Viata trebuie trăită sub un delir, dacă vrei să fugi de ea, să te mortifici."

E un alt fel de a exprima ideea lui Oscar Wilde, pe care Noica însuşi o citează:"Cel mai bun mijloc de a rezista viciului este să-i cedezi" [SM: 214].

Note

---

[i] Eugen Simion, Eugen Simion comentează pe Paul Zarifopol, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Editura Recif , Bucureşti, p. 128.

[ii] Gabriel Liiceanu, Despre limită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

[iii] Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Editura Litera, Bucureşti, 1994, pp. 196 -197.

Sigle

PSR = NOICA, CONSTANTIN, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991

JI = NOICA, CONSTANTIN, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

JF = NOICA, CONSTANTIN, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990

DC = NOICA, CONSTANTIN, De caelo. încercare în jurul cunoaşterii şi individualului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

SM = NOICA, CONSTANTIN, Semnele Minervei. Publicistică I 1927 - 1929, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

SR-6M = NOICA, CONSTANTIN, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, Bucureşti, 1978

SPN = NOICA, CONSTANTIN, Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995