TIMPUL LIBER, O PROBLEMĂ ACUTĂ

A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Sonia Ionescu, Eusebiu Ionescu

Cuvinte cheie: timp liber, recreere. Timpul liber poate reprezenta un avantaj sau un dezavantaj, în funcţie de modul în care este folosit. Majoritatea viciilor ce desfigurează şi otrăvesc civilizaţia noastră îşi au originea în încercările oamenilor de a scăpa de plictiseala şi monotonia vieţii lipsite de activitatea creativă. Cheltuim milioane de dolari în fiecare an pe sisteme de apărare naţională, dar ar fi bine să ne amintim că nici o mare civilizaţie din trecut nu a fost distrusă până nu s-a distrus singură din interior.

Democraţia a demonstrat că poate supravieţui unui război. Dacă poate supravieţui testului timpului liber, este o altă problemă. Alger prezintă pericolul reprezentat de timpul liber, spunând: "O civilizaţie care nu îşi foloseşte raţional timpul liber este într-un pericol mai mare decât una care nu are timp liber deloc"[i].

Problema cu care ne confruntăm a fost întâlnită şi la alte civilizaţii, ce au eşuat în rezolvarea ei. Timpul liber însă, folosit constructiv, a constituit baza pe care s-a ridicat cultura grecilor, câteva sute de ani mai târziu. Folosirea sa greşită a însemnat însă factorul principal în decăderea Greciei antice. Nici o altă civilizaţie din istoria omenirii nu a fost capabilă să "păstreze echilibrul între timp şi bani în mâinile maselor". Oricum, pericolele nu sunt de neînlăturat; considerăm că încă avem puterea de a ne controla destinul. Alger prezintă această provocare: "cea mai mare problemă cu care ne confruntăm astăzi, este să creăm o societate ce nu degenerează prin timpul liber.

Aceasta se poate realiza numai prin mobilizarea unor forţe care să formeze o cultură care să recunoască, aşa cum nici o civilizaţie nu a fost formată de la căderea Romei, că timpul liber este şi trebuie să fie înţeles ca un început şi un sfârşit; şi că valoarea lui se măsoară în ceea ce facem cu el: ne ridică sau ne coboară în marea lume a spiritului, nu a materiei"[ii].

Timpul liber în şcoală. Oamenii inteligenţi au posibilitatea să înveţe din tragediile trecutului şi cum să evite ca acestea să se repete. Dacă acceptăm concepţia că omul are puterea, cel puţin în parte, să-şi controleze destinul şi dacă avem încredere în educaţie că poate influenţa vital acesta, importanţa şcolii ca instrument de dezvoltare a timpului liber în avantaje cu semnificaţii nemăsurate, devine imediat evidentă. Timpul liber reprezintă momentul în care trebuie luate decizii. Selecţia unei acţiuni sau a alteia depinde în cea mai mare măsură de un sistem de valori, aprecieri şi înţelegeri, interese şi capacităţi ce sunt în principal promovate prin educaţie.

Să abordăm problema şi din alt punct de vedere: în timpul liber oamenii fac dacă au posibilitatea, ceea ce le place; dar mai ales le place să facă lucruri ce le oferă bună dispoziţie, fericire şi satisfacţie. În general, oamenilor le plac să facă lucrurile pe care le fac bine şi nu le plac să facă ceva ce nu le fac bine. Gradul de îndemânare în întreprinderea unei acţiuni, reprezintă cea mai mare garanţie a interesului acordat, plăcerea şi dorinţa de a participa la această activitate. Puţini oameni aşteaptă o ocazie să-şi demonstreze totala incapacitate pe terenurile de tenis sau golf, etc.

Prin urmare, educarea timpului liber reprezintă principala responsabilitate permanentă a şcolii în relaţie cu recreerea. Într-o ţară în care timpul liber există şi poate fi folosit, nu poate exista o justificare în cazul eşecului şcolii în pregătirea tineretului în folosirea creativă a timpului liber. Iată una din ocaziile cele mai potrivite pentru a demonstra eficienţa sa ca forţă vitală în eforturile omului de a atinge gradul unei "vieţi fericite".

Dacă şcoala vrea să aibă succes în dezvoltarea aptitudinilor pentru loisir şi a interesului pentru acesta, precum şi pentru a avea aprecieri pozitive asupra achiziţiilor sale, şcoala nu trebuie să lase la voia întâmplării misiunea sa, ci trebuie să planifice şi să o vizualizeze cu inteligenţa şi deliberarea celorlalte scopuri pe care le urmăreşte. De aceea, este clar că una din sarcinile majore ale şcolii este să ajute elevii şi studenţii să-şi găsească interese pentru tot restul vieţii în artă, muzică, teatru, meserii, dans, sport şi jocuri sau în alte departamente dorite, inclusiv hobby-uri. Este problema educaţiei cum să facă asta, dar gândirea soluţiei va fi facilitată de profesorii care îşi amintesc că oamenii, dacă au ocazia, preferă ca în timpul liber să participe la activităţi plăcute şi satisfăcătoare; modul în care profesorii prezintă elevilor această problemă, determină în mare măsură gradul de interes al acestora pentru practicarea în mod plăcut a timpului liber. Este puţin probabil ca tinerilor să le placă activităţile care nu au plăcut niciodată profesorilor când aceştia au fost tineri. Aceşti oameni preferă să facă ceea ce fac mai bine.

Şi din acest motiv, profesorii trebuie să facă tot ce este posibil să determine elevii şi studenţii să atingă cel mai înalt nivel în performanţă, deoarece aptitudinile reprezintă un factor de bază în luarea de hotărâri înţelepte pentru activităţile desfăşurate în timpul liber. Nu trebuie tolerată mediocritatea dacă este posibilă perfecţiunea.

Educarea modului de petrecere a timpului liber nu e ceva ce trebuie ataşat educaţiei şi nici nu trebuie spus oamenilor ce ar trebui să facă în timpul liber. În princi-pal, trebuie trezite şi stimulate facultăţile creative şi cre-ate posibilităţile de exprimare, încât ori de câte ori există timp liber, ei să aleagă acele activităţi care îi satisfac.

Alte sugestii menite să ajute şcoala să-şi înde-plinească efectiv rolul ca educator:

- alegerea unei comisii care să studieze fiecare parte din curriculum pentru a determina posibilele contribuţii la procesul educativ;

- prezentarea de exemplu a literaturii într-un mod mai plăcut şi mai plin de înţelesuri în timpul cât elevii sunt în şcoală, tocmai pentru a fi atrăgătoare pentru tot restul vieţii;

- stârnirea curiozităţii şi a interesului pentru domeniile de cercetare. Ar putea rezulta un interes, de exemplu pentru botanică sau zoologie, ce ar putea rămâne pentru toată viaţa;

- oferte din partea şcolii, pentru ca în timpul recreaţiilor, să fie aprofundate aptitudinile şi interesele. Aceste posibilităţi pot include şi cluburi ce reunesc interesele comune, participări în comun, precum şi păstrarea bunurilor ce facilitează practicarea acestor aptitudini. De exemplu, profesorii ar trebui să ia mai des studenţii şi elevii în excursii pe teren, precum şi să stimuleze interesul acestora în sălile de curs prin invitarea unor personalităţi sau lectori.

Responsabilităţile şcolii în perimetrul recreerii se pot extinde. Şcoala poate să-şi unească personalul, fondurile şi facilităţile cu altă agenţie guvernamentală (sau nonguvernamentală) în cazul unei acţiuni comune în cadrul programului de recreere al comunităţii. Indiferent de planul de administrare luat în calcul, clădirile şcolilor şi terenurile ar trebui să fie disponibile recreerii în cazul în care este nevoie. Aparţin oamenilor şi trebuie să fie folosite de către oameni. Pe măsură ce şcoala îşi lărgeşte cadrul ofertei serviciilor, creşte numărul aprecierilor ei ce o identifică acum drept centrul vieţii comunităţii şi al bogăţiei spirituale. Creşte prestigiul ei, creşte influenţa ei şi susţinerea ei. Managerii şcolilor ce au viziunea să vadă şcoala ca o mare instituţie socială, implicată direct în menţinerea unei vieţi active, vor primi cu bucurie ocazia să-şi deschidă uşile pentru oamenii ce caută bună-dispoziţie.

Importanţa recreerii pentru educaţie. Din nefericire, în parte datorită şi spiritului în care am fost educaţi, recreerea nu este acceptată ca parte a vieţii egală ca importanţă cu educaţia. Artele recreative sunt puţin dezvoltate. O parte din vină o au oamenii care sunt implicaţi direct în procesul de recreere care nu au reuşit să definească, să stabilească şi să cadă de acord asupra valorilor cu adevărat importante şi să le facă cunoscute publicului larg. Activităţile lipsite de importanţă ce fac parte din programul lor actual, ar trebui înlocuite cu experienţe de viaţă care să implice mai mult persoanele, performanţele urmând a fi evaluate în funcţie de pro-gresele făcute în direcţia obiectivelor anterior propuse.

Importanţa recreerii. Recreerea este definită ca o activitate socială plăcută, la care individul participă de bună-voie şi care îi aduce satisfacţie imediată şi de durată. De fapt, recreerea ar trebui să contribuie la împlinirea unor dorinţe - altfel nu ar aduce satisfacţii - şi să sporească relaţiile individului.

Oamenii fiind diferiţi, ceea ce unii consideră recreere, poate fi pentru alţii mai puţin plăcut. Presu-punând că o anumită activitate întruneşte toate condiţiile, factorul hotărâtor rămâne motivaţia. Dacă un individ se implică pentru că i se pare distractiv să o facă, este recreere. Dacă se supune unei constrângeri exterioare - cum ar fi nevoia de bani - este muncă. Recreerea aduce mai multă satisfacţie când este câştigată prin muncă. Iar munca fără odihnă nu conduce decât la extenuare. Astfel, munca şi recreerea, deşi sunt antonime, prin natura lor sunt complementare. O viaţă normală trebuie să le cuprindă pe amândouă.

Un "tot" prin excelenţă. Relaţia educaţie-recreere este foarte strânsă. Multe din activităţile predate la şcoală ca parte integrantă a educaţiei ar trebui să fie incluse în programe de recreere. Nu sunt diferenţe de fond între recreerea prin lectură sau prin voleiul învăţat în şcoală, iar finalitatea celor două moduri de petrecere a timpului liber este în fond acelaşi. Participarea adulţilor la activităţile pe care le-au deprins în şcoală este influenţată de modul în care au fost predate. Profesorii din şcoli preferă o abordare formală a subiectelor având în vedere ţeluri educaţionale, în timp ce specialiştii pun accent pe satisfacţiile aduse de activităţile recreative. Elevii pot fi obligaţi prin lege să meargă la şcoală, dar nu şi să se recreeze. Lipsa constrângerilor sporeşte rolul şi importanţa specialiştilor. Aceştia trebuie să realizeze că distracţia, deşi foarte importantă, nu e suficientă; trebuie corelată cu activităţi, trebuie să contribuie la bunăstarea şi îmbogăţirea vieţii individului, fără a-i diminua bucuriile. Astfel concepută, recreerea devine educaţie.

Caracteristici ale recreerii care îi măresc calităţile educative:

- este liber-aleasă (individul nu are nevoie de o motivaţie suplimentară);

- este plăcută, interesantă şi utilă: altfel nimeni nu ar participa;

- are o mare încărcătură emoţională şi constituie o experienţă din care se învaţă uşor.

Când profesorii îşi expun subiectele într-o modalitate atractivă, educaţia devine recreere. Cu cât calitatea recreerii şi a educaţiei este mai înaltă, cu atât distincţia între ele este mai greu de făcut.

Educaţia şi recreerea ar trebui privite ca o sinteză şi nu separat. Ambele pot profita din aceasta.

Recreerea trebuie să se debaraseze de trivialitate, inutilitate; să-şi stabilească ţeluri şi valori pentru individ şi societate, să selecteze activităţile ce corespund aces-tora. Pe scurt, recreerea trebuie să-şi întărească caracterul educativ. Pe de altă parte, educaţiei ar trebui să i se adauge interesul şi amuzamentul specifice recreerii. Mulţi educatori trebuie să renunţe la ideea că omul poate fi împărţit în două - minte şi corp - mintea fiind supe-rioară şi de o importanţă vitală în dezvoltarea intelec-tuală, în timp ce recreerea este o operaţiune relativ ne-semnificativă, axată pe corp, amuzament şi frivolitate.

Recreerea şi educaţia ar trebui să fie indivizibile. La cel mai înalt nivel ele nu pot fi separate. Grecii au înţeles acest lucru: foloseau pentru distracţie skole - şcoală. Ei au văzut legătura recreerii cu educaţia acum câteva secole în urmă.

Descoperirile noastre recente privind posibilităţile educative ale recreerii şi importanţa revitalizării educaţiei prin recreere, constituie o piatră de hotar în acest domeniu al activităţii umane.

Bibliografie:

Alger, George W., Leisure - for What?, The Atlantic Monthly, 135, April 1952

Carlson, Reynold; Deppe, Theodore and MacLean, Janet Recreation in American Life, Belmont, Calif., Wadsworth, 1963

Grazia, Sebastian de, Of Time, Work and Leisure, New York: Twentieth-Century Fund, 1962

Hutchinson, John, Principles of Recreation, New York: Ronald Press, 1951

Meyer, Harold and Brightbill, Charles, Community Recreation: A Guide to its Organization (Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1964

Kaplan, Max, Leisure in America: A social Inquiry (New York: Wiley, 1960)

Note:

---

[i] George W. Alger, Leisure - for What?, The Atlantic Monthly, 135, April 1952, p.492

[ii] Ibidem