NOILE MEDII ŞI EDUCAŢIA

Paul Kun

Noile medii, îndeosebi Internetul, au stârnit dezbateri deosebit de aprinse, mulţi intelectuali umanişti avertizând asupra pericolelor mortale pe care le implică acestea.

Nu cred că este vorba, în acest caz, numai despre o teamă firească de noutate, de necunoscut; multe din aceste critici sunt, măcar în parte, justificate. Ele ne amintesc unele din temerile pe care le-au trezit, la vremea lor, invenţii sau descoperiri ca locomotiva, avionul, curentul electric sau teoria evoluţiei speciilor. Orice nouă invenţie, descoperire sau teorie presupune anumite riscuri, anumite dezavantaje, sau costuri. A le respinge exclusiv din acest motiv, înseamnă a ignora atât avantajele lor – sensibil mai mari decât cele ale lucrurilor sau cunoştinţelor pe care le înlocuiesc – cât şi faptul că şi acestea din urmă presupun riscuri, costuri specifice, deci opunându-ne nu câştigăm nimic, riscând totuşi să pierdem ceva.

În acest studiu îmi propun să examinez şi să prezint câteva astfel de critici, încercând să determin costurile acestor noi mijloace de comunicare. Apoi, voi propune o modalitate nouă de a interpreta acest fenomen, care înseamnă şi o schimbare de perspectivă în ce priveşte mass-media tradiţională. În fine, voi încerca elaborarea unui argument în favoarea utilizării acestor medii în educaţie.

Unul din motivele principale ale neîncrederii faţă de aceste noi mijloace de transmitere a informaţiei nu este legat de anumite limite inerente oricărui mijloc material ci, paradoxal, de lipsa unor astfel de limite: noile medii au posibilităţi incredibile de a livra informaţia, care depăşesc cu mult capacitatea noastră naturală de asimilare şi prelucrare. Este vorba, în primul rând, despre posibilităţile exponenţiale de a te informa: programe de mai puţin 10 kb te pot informa continuu, cvasi-instantaneu asupra tot ceea ce se petrece – în orice domeniu de interes – semnificativ, oriunde pe glob; alte programe îţi asigură accesul la versiunile electronice ale unor jurnale, într-o cantitate fabuloasă, de 6-700 de ziare. Există sute de canale de radio şi televiziune care emit pe Internet. Accesul la transmiterea informaţiei a încetat de a mai fi apanajul marilor firme: orice student la informatică poate, cu un computer, o conexiune la Internet şi o cameră de web, să-şi facă propriul post de radio sau televiziune. Mulţi din intelectualii umanişti sunt înspăimântaţi de această explozie informaţională şi de probabilele consecinţe ale acesteia. Aceasta cu atât mai mult cu cât în măsura în care te informezi pe Internet, devii, volens-nolens, informant, sursă de informaţii pentru restul reţelei. Paul Virilio[i] se ocupă de acest ultim aspect şi vorbeşte despre o adevărată telesupraveghere globală, referindu-se mai ales la camerele video (web-cam). Generalizarea acestui regim al imaginii determină o degradare, un crah al ei: „Ochi pentru ochi, concurenţa dintre iconi este la ordinea zilei şi această concurenţă, mondializându-se ca toate celelalte lucruri din epoca pieţei economice planetare, este destabilizantă pentru regimul imaginilor televizate, altfel spus pentru ansamblul informaţiei iconice”[ii]. El dă ca exemplu al acestei generalizări a telesupravegherii cazul unei americance, June Huston, obsedată de fantome, care şi-a împânzit casa cu camere video, în cele mai intime şi inaccesibile locuri cu putinţă, şi care transmit, 24 de ore din 24, imagini în direct pe Internet. Declaraţiile tinerei ne indică şi motivul pentru care a procedat astfel: „Îmi este teamă de fantome. Toată lumea ştie că sunt paranoică, dar nimeni nu înţelege faptul că prezenţa semenului mă înspăimântă şi mai mult; nu vreau ca oamenii să aibă un acces fizic la spaţiul meu. Aceasta făcea ca, până la apariţia Internetului, să nu fiu capabilă să primesc un ajutor din afară”[iii]. Cu alte cuvinte, Internetul este, pentru ea, o modalitate de a comunica – şi astfel, de a exorciza – semenilor teama pe care i-o provoacă ideea că locuinţa ei ar fi bântuită de fantome. Ideea că este privită – sau că ar putea fi privită – tot timpul, îi permite să înfrunte mai uşor această teroare: neputând suporta prezenţa celuilalt, neputând să-i accepte prezenţa nemijlocită, ea se calmează devenind (potenţial) prezentă pentru acesta. Privirea celuilalt este cârja care o ajută să-şi înfrunte demonii. După cum se poate observa, exemplul este destul de ambivalent, este destul de dificil de înţeles prin ce ar fi mai avantajoasă, situaţia anteri-oară: telesupravegherea globală presupune şi anumite câştiguri, deloc neglijabile.

Multimedia, consideră Virilio, „înseamnă distru-gerea modelului mediatic tradiţional, înfrângerea aces-tuia. Ecran contra ecran, monitorul computerului casnic contra aparatului de recepţie tv., o înfruntare pentru cucerirea pieţii percepţiei globale. Piaţă a iconului mai mult decât a idolului[iv], al cărei control va deschide mâine o nouă eră etică şi estetică”. Virilio atinge aici un aspect important al noilor medii, anume faptul că ima-ginea vizuală, cvasi-perceptivă, înlocuieşte cuvântul, construcţia ideatică. Noile medii ar reprezenta, de aceea, un regres, o „analfabetizare” a privitorului, prin elimina-rea oricărui demers interpretativ, intelectual. Noile medii apar, spre deosebire de cele vechi, ca o prelungire mai curând a organelor noastre de percepţie, a văzului, decât a gândirii, a intelectului.

Bernard Noel[v] susţine şi el că această domnie a vizualului are consecinţe nefaste: „comunicarea devine o piaţă care face comerţ cu vizibilul, odată ce imaginea este singurul ei produs.” Această piaţă înglobează întrea-ga economie, dar pentru ca totul să funcţioneze perfect, trebuie ca libera circulaţie a imaginilor să nu cunoască nici o restricţie. Efectul pervers al acestui fenomen este o subiectivizare a imaginii: „marfa comunicării nu va mai fi decât o marfă mentală, iar societatea care se va naşte va fi una a acordului cu evidenţa”. Prin comerţul cu imagini, societatea de comunicare va reuşi ceea ce nici un regim totalitar nu a reuşit să producă prin intermediul ideologiei: „o adeziune naturală”, conchide autorul. Ca-racterul cvasi-perceptiv al noilor medii poate, desigur, să producă un astfel de efect, dar el nu-i aparţine în mod exclusiv: oricine răsfoieşte o publicaţie poate să vadă prezenţa mult mai pregnantă a imaginii în detrimentul textului, comparativ cu publicaţiile din secolele trecute. Este vorba aici mai curând de un efect al imaginii, al iconului, cât de unul al mediului prin care este vehiculat. Internetul nu se reduce, deocamdată, la iconic: cele mai mari biblioteci, librării etc. pot fi accesate de pe Internet. Documente rare sau importante, care altădată necesitau fonduri importante pentru deplasări etc, pot fi consultate pe Internet. Grupurile de discuţii, „cafenelele filosofice virtuale” au dus la eliminarea distanţelor şi a barierelor fizice şi la apariţia unei vieţi intelectuale deosebit de intense. Apoi, ar mai fi de observat faptul că acest acord presupune o anumită conjuncţie a iconicului cu economicul. Ori, Internetul pare, cel puţin deocamdată, orientat într-o direcţie contrară pieţii de mărfuri: informaţia este tratată mai curând ca o formă de comuniune (de cuminecare) decât ca una de tezaurizare. Desigur, există tendinţe contrare, legate mai ales de utilizarea Internetului în scopuri economice, dar unul din conceptele fundamentale care au determinat explozia informaţională este cel de „freeware”, adică programe, respectiv informaţii gratuite.

Această dominaţie a iconicului poate conduce, consideră Virilio, la o orbire globală, prin pierderea contactului direct, nemijlocit cu realitatea fizică, cu faptele. Progresiva digitalizare a informaţiei fiind însoţită de declinul senzaţiilor imediate, "va determina ca aproprierea „analogică” de semen să lase locul exclusiv verosimilităţii numerice a îndepărtatului…”. Vedem aici evidenţiat exclusiv una din feţele fenomenului, ignorarea faptului deloc nesemnificativ al apropierii (şi prin aceasta, al aproprierii) îndepărtatului, micşorarea sau dispariţia distanţelor fizice, culturale etc. În plus, apare o imagine uşor idilică asupra contactului nemediatic cu celălalt, ceea ce am putea numi „mitul imediatităţii”, al nemijlocirii acestui contact. Prin ce este mai fidel un contact direct cu semenul, când acesta este unul intelectual şi nu fizic, de un schimb de informaţii şi nu unul de umori. Desigur, Virilio vizează mai ales situaţiile în care cunoaşterea nemijlocită, personală – de genul „îl cunosc pe Popescu”, cu sensul de „am copilărit cu Popescu, îi cunosc părinţii, am fost colegi la şcoală etc” - este înlocuită de cea informaţională – de genul „îl cunosc pe Popescu”, cu sensul de „am citit despre el, am auzit de el etc”. Pericolul nu este legat de existenţa celor două, ci de confundarea lor, adică, de exemplu să consideri că ştii ce s-a petrecut în Kosovo, pentru că ai văzut pe Internet imagini sau alte informaţii despre ce s-a petrecut acolo. Riscul acesta este legat de regimul iconic şi el afectează toate mediile care utilizează iconi, iar Internetul nu poate fi considerat mai riscant decât celelalte, din acest punct de vedere. Dimpotrivă, spre deosebire posturile de televiziune, care exprimă unilateral un anumit mod de a vedea ( de fapt de a interpreta) evenimentul,

Internetul permite afirmarea oricărui mod, per-miţând astfel denunţarea efectului de real produs de iconicitate: singurul post de radio independent din Iugoslavia lui Miloşevici, care a prezentat informaţii alternative la cele difuzate de canalele oficiale, a fost unul care emitea pe Internet. Cu toate eforturile cenzurii, el nu a putut fi desfiinţat, tocmai datorită structurii deschise a Internetului.

Un alt motiv de spaimă este dat de transparenţa totală a comunicării, de dispariţia intimităţii. Denis Duclos[vi] notează: „În momentul în care, evitând orice dezbatere publică, a fost votată în Franţa o lege care permite accesul fiscului la numărul de asigurare socială şi în care a fost propusă crearea unei mari bănci de date a poliţiei, trebuie să ne întrebăm asupra tentaţiei de a subordona societatea informaţiei şi transparenţei. Fascinaţia „liberticidă” care se dezvăluie aici nu ţine numai de incorigibila tendinţă a puterii”. Este de notat, însă, că raporturile dintre libertate şi transparenţă sunt mult mai complexe, transparenţa, accesul cât mai larg la informaţie fiind, în fond, un element fundamental al libertăţii. Ceea ce ucide libertatea nu este transparenţa, ci mai curând, monopolul asupra informaţiei, posibilitatea de a-i priva pe alţii de accesul la aceasta. Desigur, rămâne problema respectului faţă de intimitatea fiecăruia, dar aici soluţiile sunt de natură mai curând tehnică: există un mecanism gratuit de criptare a mesajelor, există programe care restricţionează accesul la fişiere, com-putere, reţele etc. Desigur, există şi reversul, dar acesta numai ca infracţiune. Problema penalizării accesului neautorizat la informaţii este una juridică pe care multe ţări au rezolvat-o. Altfel, Internetul nu se dovedeşte a fi mai failibil decât alte medii de stocare a informaţiilor.

Dar Duclos nu acuză numai acest aspect: „practicile populare ale computerului arată dorinţa de a se cufunda în virtual. Branşarea tuturor oamenilor le permite să se întâlnească şi să fuzioneze într-un fel de colectivitate-lume reunită virtual”. Dacă pentru filosoful Teilhard de Chardin constituirea acestei „noosfere” este un stadiu în expansiunea spiritualului în univers, pentru Duclos este începutul unui coşmar: „Astfel se impune imaginea unei maşini autoguvernate, care produce o grilă intelectuală a lumii care poate fi adaptată corpurilor şi acţiunilor indivizilor. Cu aceasta vrea să se contopească adeptul mitului unei societăţi omeneşti conduse de informaţie, infoantropul. El este fabricat în marile întreprinderi care au devenit laboratoarele comportamentului gregar, în contradicţie flagrantă cu idealul democratic. El acceptă ideea unei inteligenţe automate care comandă trupurile şi se hrăneşte cu ele, aşa cum inteligenţa omenească se naşte din conexiunile neuronilor. Un spirit produce trupul, un trup care să fie un spirit.”[vii] În consecinţă, Duclos crede că pretinsa eficacitate a noilor medii se bazează pe o imensă uniformizare culturală, pe impunerea „unui pas cadenţat – cadenţa procesoarelor -, în care oamenii sunt sortiţi să devină la de impersonali ca şi memoriile computerelor, să nu mai vorbească o limbă de lemn, ci una de circuit imprimat, să se supună fără şovăire şi să fie aruncaţi la gunoi în clipa în care apare o bănuială de omenie sub taylorizarea lor mentală”. Toată această mecanizare a comunicării conduce la o aplatizare a tensiunilor, la apariţia unui consens artificial, generat de reţea şi nu de armonizarea participanţilor. El adaugă, uşor nostalgic: „în limba de lemn, cel puţin, erau aşchii”. Viziunea lui Duclos este, însă, discutabilă, în măsura în care ţinem cont de faptul că uniformizarea mediului nu implică şi uniformizarea mesajului: Internetul s-a dezvoltat într-o manieră care contrazice imaginea unei maşini autogu-vernate şi uniformizatoare: este o reţea complexă, ce se dezvoltă în toate direcţiile, în funcţie de interesele (cognitive sau de alt fel) celor care – în mod liber – aderă la ea. Funcţionarea şi, deci, influenţa acesteia este locală: fiecare caută informaţia (respectiv conexiunile) care îl interesează, ignorând restul. Nu există o organizare ierarhică a reţelei care să justifice o asemenea apropiere de funcţionarea statului totalitar.

Pentru a face mai acceptabilă o asemenea apropi-ere, Duclos încearcă să construiască o variantă totalitară a liberalismului economic, plecând de la teoria „mâinii invizibile” despre care Adam Smith afirma că contro-lează piaţa capitalistă de mărfuri. Teoria a fost preluată, în matematică, de John von Neumann, părintele teoriei jocurilor, care afirma că o informare exactă a agenţilor economici asupra exigenţelor pieţei le-ar putea regla comportamentul mult mai bine decât constrângerea, fie ea şi etică. Duclos încearcă să evidenţieze astfel ideea unei manipulări care acţionează nu prin restrângerea accesului la informaţie, ci prin garantarea unui acces deplin la aceasta, idee complet străină semnificaţia afirmaţiei lui von Neumann, care se referă la agenţi economici raţionali, care se conduc după un principiu economic raţional, principiul maximizării profiturilor şi a minimizării costurilor, constrângerea raţională fiind mult mai puternică decât cea morală. Duclos face apel şi la Norbert Wiener, care considera că numai o maşină matematică va putea face ca statul mondial să devină o realitate care să înlocuiască haosul şi dezordinea actuală. Astfel, noile medii devin, pentru Duclos, instrumentul prin care diversitatea, în toate formele ei culturală, socială, economică, politică, este condamnată. Dincolo de faptul că diversitatea nu este o virtute în sine, se impune necesitatea de a evalua posibilităţile pe care le avem la dispoziţie pentru a alege acele sisteme care ni se par cele mai avantajoase. Libertatea nu există în afara posibilităţii de a alege, iar alegerea trebuie să aibă un fundament, o justificare pentru a fi efectiv o alegere. Altfel, nu noi alegem, ci suntem aleşi. Chiar dacă teoria jocurilor propune un aparat matematic unitar pentru efectuarea unor alegeri raţionale, nu există pericolul unei convergenţe materiale a acestora, odată ce listele de preferinţe sunt dictate de interesele fiecăruia dintre noi. Încă odată, uniformitatea mediului nu implică unifor-mizarea mesajului.

În consecinţă, concluzia apocaliptică a lui Duclos, după care „formula actuală a unei „narcoinfocraţii” se compune din 3 ingrediente principale: gândirea binară, narcoza chimică a subiectului, poliţia informatică” ni se pare, eufemistic vorbind, uşor exagerată.

Scriitorul japonez Kenzaburo Oe[viii] adoptă o poziţie mai puţin distructivă decât confraţii săi, dar preocupată de respectul faţă de o anumită continuitate culturală: „Mai întâi, cred că este util, pentru o dezvoltare pozitivă a noilor medii, să se stabilească între ele şi vechile medii un fel de buclă de feedback. Să stabilim o legătură, chiar şi parţială, între exprimarea oamenilor pe Internet şi această media mai veche care este cartea, prin reluarea sub forma unei cărţi a discuţiilor purtate prin intermediul poştei electronice şi prin urmărirea efectului pe care aceasta îl are. Nu este acesta un demers pertinent ?” Propunerea lui Oe vine, în principal, din teama că vechile medii vor fi complet înlocuite şi deci vor cădea în uitare, de cele noi. Dezvoltarea noilor medii nu exclude interacţiunea lor cu cele tradiţionale: cele mai mari librării sunt cele de pe Internet. Cartea electronică nu a înlocuit ci a îmbogăţit conceptul de carte, în deosebi cu elemente de interacti-vitate etc. Raporturile dintre noile medii şi cele tradiţio-nale depind mai curând de oameni, de utilizatorii lor, decât ele însele. Oe intuieşte acest aspect atunci când propune soluţii pentru eliminarea pericolului dispariţiei mediilor tradiţionale.

Mai există la Oe o teamă pe care el o formulează cu o mare sinceritate, anume aceea a uniformizării lingvistice: „Într-o epocă în care statele, relaţiile inter-naţionale şi chiar întreaga planetă sunt strivite de limba unei singure puteri, reţeaua Internet poate reprezenta un mediu de rezistenţă pentru indivizi. Dar, foarte des, cuvintele indivizilor sunt împrumutate de la grupul dominant; ele trag după ele şi sensul acestei dominaţii şi acceptarea acesteia”. Teama ca tinerii japonezi, care reprezintă majoritatea celor care au adoptat aceste medii, să nu-şi piardă identitatea culturală, să nu fie asimilaţi lingvistic, să nu adopte fără rezerve şi fără diferenţe limba şi cultura anglo-americană este cel mai important factor care îl reţine de la o acceptare a acestora. Este însă, interesant că asta numai în măsura în care aceste medii nu sunt utilizate în vederea întăririi identităţii culturale japoneze, lucru care nu este exclus în mod apriori: Internetul poate deveni mediul afirmării şi întăririi identităţii culturale pentru toate comunităţile umane. Teama nu priveşte instrumentul în sine, ci utilizarea care i se poate da. Ori, modul în care este structurat Internetul, ca o reţea universală, plurilingivistică, care se dezvoltă mai curând pe orizontală decât pe verticală, nimic nu se opune constituirii unor „motoare” de promovare a identităţilor culturale, oricare ar fi ele. Considerăm atitudinea lui Oe ca fiind cea mai apropiată de posibilitatea unui dialog asupra eficienţei utilizării noilor medii în dezvoltarea programelor educaţionale. Celelalte atitudini prezentate poate sunt mai coerente sau mai seducătoare, dar caracterul lor apocaliptic poate fi su-blim, dar cu siguranţă este ineficient. Boicotarea acestor noi medii nu poate decât să influenţeze ritmul, nu şi direcţia dezvoltării lor. Pentru a o influenţa pe cea din urmă trebuie să iei în considerare utilitatea lor.

Analiza acestei utilităţi presupune nu numai modificarea atitudinii afective faţă de aceste medii, ci şi a atitudinii cognitive, schimbarea arsenalului conceptual şi a grilelor de interpretare pentru înţelegerea lor. Regis Debray[ix] propune, în acest scop, o nouă disciplină, care să adopte ca obiect de studiu revoluţia multimedia, disciplină pe care o numeşte „mediologie”. Aceasta îşi propune „să analizeze funcţiile sociale superioare” (religie, artă, ideologie, politică) în raporturile lor cu mijloacele şi mediile de transmitere şi de transport al informaţiei. Mediologia operează o schimbare importantă de paradigmă: nu mai avem de-a face cu construirea unei opoziţii între noile medii şi vechile instrumente intelec-tuale, ci cu constituirea unui domeniu autonom în care noul şi vechiul sunt integrate. Punctul sensibil şi centrul de gravitaţie al reflecţiei mediologice este intermediarul, "este zona încă imprecisă, vagă a interacţiunilor dintre tehnică şi cultură, sau interferenţele dintre tehnicile noastre de memorare, transmitere şi deplasare, pe de o parte şi modurile noastre de gândire, de cunoaştere şi de organizare, pe de alta”.[x] Noile medii nu trădează sarcina celor tradiţionale, ci o pun în evidenţă mai bine, astfel încât putem înţelege trecutul mai bine analizând evoluţia prezentului în viitor. Mediologii se ocupă de efectele de structurare culturală a unei inovaţii tehnice (scrierea, tipăritul, calculul numeric, dar şi telegraful, bicicleta sau fotografia) sau, în sens invers, de schimbările tehnologice produse de o emergenţă socială sau culturală (din ştiinţă, religie sau mişcări de idei). Ei nu se ocupă direct de medii, ci de raporturile lor cu celelalte regiuni ale realului. Este, în esenţă, un discurs asupra medierii, a legăturii dintre sentiment şi maşină, dintre dispoziţie şi dispozitiv. Mediile nu mai sunt concepute ca fiind nişte maşini oarbe, care ne influenţează în mod nefast destinul, ci care forme de legătură între noi şi realitate, dintre noi şi semenii noştri: ceea ce uneşte este mai important decât ceea ce desparte.

Debray dă câteva principii care pot sta la baza mediologiei şi care trebuie luate în considerare atunci când vrem să facem o evaluare a cât de cât nepartizană a noilor medii. Nu le voi analiza aici, ci mă voi mărgini la a le enunţa:

1. transmiterea trebuie distinsă în mod radical de comunicarea informaţiei, chiar dacă ele tind astăzi să se confunde;

2. dacă omul este un animal care are o istorie, transmiterea nebiologică, artificială, a caracterelor dobândite este un alt nume al culturii omeneşti. Ani-malele comunică dar nu transmit, ele cunosc mesajul prin intermediul semnalului, dar nu şi moştenirea cumulativă a urmelor;

3. mijloacele de transmitere – sau vehiculele me-diatoare ale simbolicului – au o natură dublă: la dispo-zitivele tehnice (suprafeţe de înscriere a semnelor, pro-ceduri de codificare, aparate de difuzare) se adaugă dis-pozitivele organice (instituţii, limbi, ritualuri). Această prezenţă a unui aparat, a unei instituţii ierarhizate deosebeşte o transmitere de simplul act de comunicare;

4. obiectul transmiterii nu preexistă mecanismului transmiterii sale. Avalul reprezintă amontele.

5. modurile de transmitere simbolică nu sunt separabile de modurile de transport fizic, a căror conjunc-ţie configurează o „mediasferă” tehnic determinată (adică un anumit spaţio-timp). Abordarea mediologică caută să cuprindă în aceiaşi viziune maşinile simbolice şi locomotivele (în cazul nostru, computerele şi reţelele);

6. mijlocul sau dispozitivul vehicular nu este dat în mod imediat în experienţa sensibilă. El trebuie să fie construit printr-o operaţie de analiză intelectuală. Atunci se poate observa că noţiunea de mediu-mijloc trimite în mod inevitabil la cea de mediu înconjurător (orientându-ne către edificarea unei ecologii culturale), iar aceasta ne trimite, la rândul ei, către cea de mediere tehnică (ca resort al procesului de hominizare),

Mediologia, spre deosebire de abordările critice prezentate anterior, presupune dărâmarea zidului care separă tehnica - resimţită de acestea din urmă ca fiind anticulturală – şi cultura – percepută ca fiind antitehnologică. Supoziţia comună abordărilor critice este această antiteză căreia mediologia îi opune gândirea lor sistematică, una prin cealaltă, una pentru cealaltă.

III

Am văzut în prima parte a acestui studiu care sunt pericolele care ne pândesc din adoptarea noilor medii. Multe din aceste pericole sunt reale, chiar dacă prezentarea este parţială, trunchiată şi minată de prejudecăţi. Faptul acesta poate părea mai important chiar decât pericolele însele. Este raţional să evităm pericolul, este iraţional să perseverăm. Această atitudine se sprijină însă pe cel puţin două supoziţii a căror validitate rămâne de demonstrat: 1. că există alternative mai puţin periculoase, dar la fel de eficiente; 2. că pericolele în cauză sunt inevitabile.

Prima supoziţie este destul de greu de susţinut, odată ce noile medii s-au impus tocmai prin creşterea spectaculoasă a interacţiunilor informaţionale în câmpul societăţii contemporane fără ca pericolele induse să fie proporţionale cu impactul lor. Desigur, se poate obiecta, spunându-se că este prea devreme pentru a putea determina consecinţele catastrofale. Problema care se naşte este, însă, insolubilă: în ce măsură putem provoca o catastrofă încercând s-o evităm ? Care ar fi consecinţele stopării şi eliminării progresive a Internetului din viaţa comunităţii umane ? Greu de imaginat. Să încercăm, însă, să ne reprezentăm situaţia ca fiind similară cu aceea a unui individ obligat să renunţe la dezvoltarea musculaturii, sub motivul foarte raţional că o mus-culatură prea dezvoltată te transformă potenţial într-un pericol pentru semenii tăi mai puţin dotaţi fizic. Evident, renunţarea la antrenamente este un preţ prea mare pentru câştigul – ipotetic – care poate fi tras din asta. Soluţia ne indică, în plus, şi faptul că percepţia problemei este eronată: nu musculatura este cauza comportamentului agresiv, ci educaţia. Pericolul, chiar real, nu rezultă din tehnologia însăşi, ci din modul în care înţelegem să o folosim. În consecinţă, renunţarea la tehnologie nu reprezintă, în sine o soluţie, fie şi pentru faptul că tehnologia nu primeşte o utilizare mai puţin periculoasă, ci este privată de orice utilizare.

A doua supoziţie este şi ea destul de greu de susţinut, atâta vreme cât ea nu ia în considerare decât o parte destul de redusă a istoriei mijloacelor, anume cea a eşecurilor în evitarea pericolelor. Atitudinea aceasta poate fi înţeleasă mai uşor dacă ne gândim că, de exemplu, una dintre obiecţiile aduse introducerii locomotivelor cu aburi era faptul că ele vor speria vitele de pe câmp şi producţia de lapte va fi serios afectată. Vorbim astăzi de poluare ca o consecinţă nedorită a utilizării locomotivelor cu aburi – printre altele; înlocuirea lor cu locomotive electrice a fost justificată şi de faptul că aceste dezavantaje – zgomotul asurzitor şi poluarea atmosferică – au fost luate în calcul. Dar, dacă cântărim criticile, vedem foarte uşor că poluarea atmosferică a cântărit mai mult decât cea sonoră. Morala este că impactul este încă greu de determinat şi, cu atât mai mult, caracterul inevitabil al pericolelor presupuse de noile medii.

În ultimă instanţă, noile medii reflectă comple-xitatea societăţii în care trăim, aspectele pozitive şi negative ale acesteia. A încerca să epurăm defectele acesteia este, desigur, ceva lăudabil, dar de cele mai multe ori utopic. Ori, dacă nu putem reuşi cu societatea, cum am putea reuşi cu ceea ce nu este decât o parte, imaginea ei?

Cred că o atitudine mai pragmatică, mai modestă se impune. Nu putem reduce efectele negative ale noilor medii decât dezvoltându-le efectele pozitive. În felul acesta vom putea înţelege cum ne putem dezvolta odată cu ele fără să ne pierdem pe noi înşine. Eficacitatea lor trebuie pusă în serviciul dezvoltării personalităţii umane. Numai astfel putem contracara efectele negative. Utilizarea noilor medii în procesul educaţiei poate reprezenta intrarea într-o nouă etapă, superioară a evoluţiei speciei umane. Promisiunile depăşesc cu mult pericolele. În această situaţie este rezonabil să ne asumăm riscul, să-l înfruntăm, prudenţa fiind iraţională.

Note: