Sonia Ionescu & Eusebiu Ionescu

Cuvinte cheie: relaxare, timp neobligat, libertate de acţiune

Relaxarea ca timp neobligat

Cea mai comună apropiere de relaxare şi cea folosită în acest text, este de a fi privită ca formă de timp neobligat sau ca libertate de acţiune. Într-una din referinţele sociologice, acest concept de relaxare este clar formulat. Dicţionarul de sociologie oferă următoarea definiţie: “relaxarea este timpul liber după necesităţile practice ale vieţii ajunsă la …. Concepţiile despre relaxare variază de la cea aritmetică – că timpul dedicat muncii, somnului şi altor necesităţi este scăzut din cele 24 de ore – care dă surplusul de timp, folosit de fiecare cum îi place”. [i]

Acest concept de relaxare este văzut ca un timp care este liber după muncă sau după celelalte responsabilităţi legate de muncă, călătoria, studiul sau implicarea socială bazată pe muncă. Este de asemenea privită ca timp care nu este dedicat activităţilor esenţiale de întreţinere a vieţii precum somnul, mâncatul sau grija personală. Cea mai importantă caracteristică este tocmai ceea ce-i lipseşte: obligaţia sau constrângerea.

Unele activităţi pe care noi le realizăm în orele în care nu muncim au un grad de constrângere. De exemplu, câteva folosiri ale timpului liber care nu sunt cu adevărat plătite pentru că pot contribui la muncă cu succes. O persoană poate citi cărţi sau articole cu privire la muncă, poate urma cursuri de seară, care pot contribui la creşterea competenţei sale, să invite musafiri la el acasă corelat cu munca sau să intre într-un club, deoarece acolo poate realiza contacte de afaceri. Astfel, acolo unde este o parte nefolosită care pare a fi relaxare, acest timp tinde spre timp de muncă. În viaţa de comunitate, acele sarcini care au un grad de obligaţie, precum a munci în consiliul unei şcoli sau ca membru într-un consiliu al oraşului respectiv, aceste sarcini fiind neplătite, pot fi de asemenea văzute ca o parte a responsabilităţii unei persoane. În termeni de timp, energie sau grad de implicare, ar fi greu în a le deosebi de muncă; acestea reprezintă o altă parte nedescoperită în acele folosiri ale timpului care sunt normal parte a întrebuinţării.

De obicei, asemenea activităţi precum mâncatul, dormitul sau mersul la cumpărături sunt privite ca sarcini obligatorii necesare pentru întreţinere şi de aceea nu fac parte din relaxare. Oricum, mâncatul frecvent devine o relaxare plăcută, formă de experienţă ca-n cazul unui grup de prieteni mergând la un restaurant bun pentru o masă excelentă sau un picnic la iarbă verde. Astfel de activităţi, precum grădinăritul sau proiecte făcute de fiecare acasă, pot de asemenea implica interese creatoare de bucurie angajate mai departe în necesitatea întreţinerii.

Dumazedier comentează că dacă relaxarea este guvernată în parte de interese şi propuneri comerciale, nu mai este în întregime relaxare. El sugerează că activităţile în care scopurile practice şi obligaţia apare la un grad de fi privită ca “semi-relaxare”. Aceasta se întâmplă când oamenii muncii şi obligaţiile primare se implică parţial în lumea relaxării; semi-relaxarea este punctul în care toate acestea coincid.[ii]

Până şi noţiunea de “voluntariat” sau posibilitatea fiecăruia de a lua parte la o activitate este pusă cât de cât sub semnul întrebării. În timp ce una apare ca făcând ultima alegere în a lua parte într-o activitate, cealaltă este de asemenea dominată de valorile comunităţii şi aşteptările şi încrederea că unele utilizări ale relaxării se pot dovedi avantajoase. Foarte puţine activităţi sunt complet dezinteresate sau fără constrângere; foarte des, atunci când cineva este implicat într-o activitate, celălalt înţelege aceasta ca fiind o sursă de aprobare socială sau un alt fel de recompensă care-i dă un sens extrinsec.

O persoană trebuie de asemenea să provoace scopul strict al relaxării ca timp, căreia-i lipseşte orice obligaţie sau constrângere. Dacă un individ îşi propune să crească câini ca un hobby sau să cânte la un instrument într-o orchestră, atunci începe să-şi asume un sistem de rutine, programe cu orare stricte şi obligaţii atât pentru sine cât şi pentru alţii. De Grazia sugerează că nici una din aceste activităţi de “semi-relaxare” nu ar trebui privite ca o adevărată relaxare. El subliniază că cele 8 ore rămase în fiecare zi după muncă şi somn sunt dedicate unor activităţi precum: a face cumpărături, a îngriji cai, a face treabă în casă, a transporta, a face dragoste, a ajuta copiii la teme, a citi ziarul, a repara acoperişul, a-l căuta pe doctor, a merge la biserică ş.a. Fac aceste activităţi parte din timp liber?

O privire mai generoasă asupra relaxării decât aceasta ar sugera că multe din activităţile citate aici precum: a merge la biserică, a citi ziarul sau a vizita rudele pot toate să fie considerate ca fiind asemănătoare fără a fi definite amândouă ca timp liber şi relaxare. Cel mai important element fără de care o astfel de definiţie ar fi la un grad deosebit, fără obligaţii şi un sens de libertate şi alegere personală din partea participantului.

Un alt element care vine în ajutorul definirii de timp liber ca relaxare este problema valorilor. Unii autori sugerează că doar acele folosiri ale timpului liber privit ca “dezirabil” şi “îmbogăţire de sine” ar trebui considerat relaxare. Această definiţie presupune totuşi că este posibil să se identifice că este de dorit, pentru că acolo este un set de valori universal acceptate care pot fi folosite în această determinare. Aceasta ridică o serioasă problemă filosofică. Cum poate şti cineva ce este bun? Mulţi indivizi operând pe baza liberii alegeri, se angajează în activităţi pe care societatea le vede ca fiind dăunătoare şi antisociale, precum folosirea ilegală a narcoticelor, pariurile ilegale, băutul în exces sau sexul premarital şi adulterul. Este de presupus că mulţi care intră în astfel de activităţi îşi apără dreptul lor în a continua ceea ce fac şi vor argumenta că în opinia lor ei se împlinesc şi se simt bine. Desigur, problema de a determina care activităţi sunt dorite, devin destul de dificile dacă se consideră doar părerea participanţilor.

În acelaşi fel, decizia devine dificilă dacă unul foloseşte criteriul părerii societăţii. Este larg cunoscută ambiguitatea cu care este acceptat legal sau moral conceptul de relaxare. Aceasta variază în funcţie de regiune sau localitate; de asemenea, variază în funcţie de apartenenţa religioasă. În unele state considerentele de “ud” şi “uscat” au înţeles asemănător; o persoană poate bea o băutură alcoolică într-un bar, într-o altă comunitate trebuie să-şi aducă sticla sa într-o pungă maro; într-o altă regiune, într-un restaurant poate să nu se bea deloc. Cineva poate paria într-o cursă de cai la un ghişeu legal, dar poate să meargă mai puţin de o milă depărtare şi să facă acelaşi pariu la o persoană, în ilegalitate. În privinţa vieţii sexuale există amândouă atitudinile şi nu se poate spune ce e corect sau greşit, cu excepţia unui grup particular de indivizi sau cu convingeri religioase.

Toate acestea demonstrează că e deosebit de dificil de clasificat relaxarea doar pentru acei care o folosesc ca timp liber şi care sunt pozitive şi dorite. O apropiere mai reală ar fi să se sugereze că relaxarea reprezintă tot timpul liber şi că el presupune liberă alegere. Fără relaxare, cineva poate intra într-o largă activitate – incluzându-le şi pe acelea negative, pasive şi distructive sau acelea pozitive, active (care încântă) şi constructive - pentru întreaga comunitate.

O ultimă întrebare este dacă munca trebuie să existe, dacă există relaxare. În mod tradiţional, acest sens a fost acceptat din două puncte de vedere: semantic şi moral. În timp ce relaxarea a fost văzută ca timp liber de la muncă, cum poate cineva considera relaxarea fără muncă? Dumazedier a spus că “relaxarea în sensul modern presupune muncă”. Dintr-un punct de vedere moral, după spusele protestanţilor care pun valoare pe muncă şi nu acceptă lenea, amândouă şi relaxarea şi activitatea recreativă pot fi justificate doar dacă-l ajută pe om în munca sa. Relaxarea în acest context a fost văzută ca o recompensă; dacă cineva nu munceşte, el nu are cum să posede timp liber şi prin definiţie, el nu are timp liber.

Dacă premisa este acceptată, că cei care nu muncesc nu au relaxare, cineva poate logic întreba “cine nu munceşte?” Răspunsul ar putea include câteva clase de oameni precum: clasele sociale foarte bogate, oamenii din închisori, copiii, pensionarii, şomerii, bolnavii şi handicapaţii. Desigur, relaxarea n-ar trebui să fie o problemă pentru oamenii foarte bogaţi, ei au şi timpul şi resursele necesare de a dispune cum doresc de aceasta. Chiar dacă cineva priveşte acest timp ca relaxare, nu contează. Persoanele bătrâne nu mai lucrează, o dată au făcut-o şi relaxarea pe care o au acum vine în compensarea muncii de până atunci. Ei merită astfel relaxarea la pensie, ca o recompensă pentru eforturile din viaţa lor de până atunci. La fel copiii, îşi folosesc timpul liber ca o pregătire pentru viaţa adultă şi pentru muncă. În timpul vieţii, copilul are o viaţă organizată între muncă şi relaxare.

Dar ce se poate spune despre persoanele sărace care nu muncesc sau despre bolnavi şi handicapaţi care nu au posibilitatea de a munci? Problema e că ei nu au timp pentru relaxare şi astfel societatea nu se întreabă ce fac ei cu timpul liber; devine astfel un nonsens. Există totuşi timp liber care poate fi folosit productiv (pentru a produce plăcere) sau pasiv, negativ, distructiv. Prima problemă în ultima vreme a devenit distructivă pentru temeri şi pentru întreaga societate, arătând legătura dintre privarea de recreere şi violenţa urbană.

Ultima absurditate, că fără muncă nu există recreere, e prezentată prin prisma femeilor casnice care nu lucrează efectiv. Prin această definiţie ele nu ar avea dreptul la recreere. Din nefericire, această remarcă se apropie de adevăr, multe femei muncesc mult mai mult şi mai greu decât bărbaţii, dar au în comparaţie cu ultimii, foarte puţin timp liber.

BIBLIOGRAFIE

Berger, Bennett, The Sociology of leisure: Some Suggestions, in Erwin O. Smigel, Ed. Work and Leisure: A Contemporary Social Problem (New Haven, Conn.: College and University Press, 1963)

Dumadezier,Joffre, Toward a Society of Leisure, New York: Free Press, 1967

Dumazedier Joffre in; International Encyclopedia of the Social Science, Vol. 9, New York: Free Press, 1968

Pieper, Josef, Leisure, the Basis of Culture, New York: Mentor-Omega Books. New American Library, 1963

Neumeyer, Martin H. and Neumeyer, Esther Leisure and Recreation, New York: Ronald Press, 1958

De Grazia, Sebastian, Of Time, Work and Leisure, New York: Doubleday-Anchor, Twentieth Century Fund, 1962

Note: