Invazia mongolă în Ungaria

şi în spaţiul românesc

Violeta-Anca Epure

Nici un eveniment din primele secole ale celui de-al doilea mileniu al erei creştine nu a lăsat o impresie atât de covârşitoare asupra contemporanilor şi nu a avut urmări la fel de profunde ca marea invazie mongolă. Mongolii au creat cel mai mare imperiu din istoria umanităţii, mărginit de Oceanul Pacific la răsărit, de cursul inferior al Dunării la apus, de taigaua Siberiei la nord şi de Golful Persic şi culmile Himalaiei la sud.,,Furtună”, după cum denumea marele istoric Gheorghe I. Brătianu, exploziva lor ascensiune, a izbucnit în inima Asiei şi a influenţat întreaga istorie a omenirii.

Invazia asupra Europei din 1241 –1242 a fost una din ,,întreprinderile războinice cele mai ample cunoscute de-a lungul timpurilor, cu rezultate durabile, de însemnătate majoră pentru evoluţia întregii jumătăţi răsăritene a continentului”. (Victor Spinei ). Istoria mongolă şi invazia lor asupra Europei a fost tratată în numeroase lucrări mai vechi sau mai noi. S-a afirmat, de altfel, că de la cuceririle lui Alexandru până la expansiunea colonială a puterilor europene şi la războaiele mondiale, nici un alt eveniment nu a atins asemenea proporţii şi nu a acoperit un spaţiu atât de întins. Urmaşul lui Gingis-han, Ogoday spunea în kuriltaiul care l-a ales:,,acest imperiu a fost într-adevăr făurit în goana cailor, dar mai departe nu poate fi administrat de pe cal”. Pentru mongoli, expediţia a fost o confirmare a superiorităţii lor militare, dar pentru popoarele afectate de,,avalanşa mongolă” (Şerban Papacostea), ea a avut urmări dintre cele mai nocive. Lumea şi implicit Europa răsăriteană n-a mai fost aceeaşi după marea invazie. Populaţii întregi distruse sau asimilate au dispărut din antropogeografia continentală sau au fost colonizate în alte regiuni. Contemporanii au văzut în invazie un semn prevestitor al apocalipsului, iar în tătari nişte,,făpturi ale iadului”. Sugestivă este relatarea cărturarului armean Kirakos (Guiragos):,,tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat. Ţinutul era acoperit de o ceaţă deasă. Populaţiile preferau noaptea zilei, iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhăţând tot ce se găsea […]. Sordida lor lăcomie era de neostoit”.

Principala ţintă a invaziei mongole în Europa centrală a reprezentat-o Ungaria, unde au şi fost concentrate cele mai numeroase efective şi elita strategilor mongoli, în frunte cu Batu ¹. Rogerius ne informează că în regiunile vecine Regatului arpadian s-au evitat jafurile; se urmărea ca la întoarcerea din expediţie, aceste zone să le poată furniza anumite resurse şi totodată, nu doreau să susceptibilizeze avanposturile maghiare. Din aceleaşi raţiuni de a asigura hrana trupelor, mongoliii i-au obligat pe bolohoveni în 1241 să cultive pentru ei grâu şi mei, după cum ne informează Cronica Ipatievskaia. Regele Bela IV fusese prevenit în numeroase rânduri de intenţiile nomazilor asiatici şi făcuse apel la sprijinul unor suverani catolici. Papalitatea şi Imperiul, prea absorbite de disputele dintre ele nu au realizat marele pericol ce se abătea asupra Ungariei2.

Hoardele tătare s-au pus în mişcare la începutul lunii martie 1241.Principalul corp de oaste comandat de Batu, secondat de Sübödai şi pornit din zona haliciană s-a îndreptat spre pasul Verecke,,,Poarta Rusiei”³. Alt corp de oaste a acţionat în spaţiul nostru sub comanda lui Kadan, Büri şi Bücek; acesta avea misiunea de a învălui dinspre sud Regatul Ungar şi de a anihila forţele militare din Transilvania. Acest corp de oaste s-a desfăşurat pe mai multe direcţii, în unităţi separate, înainte de a face joncţiunea în pusta maghiară⁴.

Deşi Bela s-a ocupat de întărirea trecătorilor şi fortificaţiilor carpatice dintre Ungaria şi Rusia haliciană, mongolii le-au forţat. Thoma de Spalato ne relatează cum a fost forţat pasul Verecke, dotat cu întărituri puternice, constând din palisade masive, gyepü (indagines în izvoarele latine). Corpurile de oaste au fost precedate de 40.000de oameni cu securi; aceştia au pătruns prin desişurile pădurilor; numărul lor a fost, cel mai probabil, exagerat, iar ei proveneau din rândul ruşilor de Halici-Volânia, obligaţi să se pună la dispoziţia invadatorilor. Mongolii au avansat până pe valea Tisei. Armatelor mongole li se alăturaseră cumani, ruşi şi islamici, care au fost aduşi în stare de dependenţă şi obligaţi să-i urmeze. Bela IV a fost abandonat şi de războinicii cumani (refugiaţi din Deşt-i Kipčak, care nu le-au iertat ungurilor asasinarea conducătorilor lor, Kuthen), şi de împăratul Friedrich II Hohenstaufen; ducele Friedrich de Austria, după o participare efemeră la lupte, a încercat să profite de pe urma situaţiei jalnice în care se afla vecinul său. Cei doi adversari s-au confruntat la 11 aprilie 1241 la Mohi, în apropierea confluenţei râului Sajo cu Tisa.,,Oastea adunată de Bela al IV lea, concentrată la poalele unui deal şi între apa smârcoasă provenită din dezgheţ a pârâului Sajo, a fost înconjurată ca o turmă de berbeci de o haită de lupi şi aproape în întregime nimicită. Au pierit aici de săgeţile tătarilor cinzeci de mii de ostaşi, printre care banderiile alcătuite în majoritate din români, în frunte cu episcopul Raynaldus de la Alba- Iulia, cele de la Sibiu conduse de Nicolae prepozitul, vicecancelar al regelui, purtătorul peceţii regale şi cele din Banat, cu Iacob Gârliţă, care împreună cu Erne, mare comis şi cu contele de Salgagyör, l-au salvat de la moarte sigură pe Bela IV”⁵.,,Iar despre numărul laicilor mari şi mici –scrie Rogerius – care se înecaseră în bălţi şi în ape, arşi în foc sau omorâti de sabie nu se mai poate şti. Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi, în vile, în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse…Acest măcel ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de sânge. Şi stăteau leşurile pe pământ cum stau la păşune în câmpiile nelucrate turmele de vite, de oi şi de porci. Caii cu şeile şi frâiele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi, şi din pricina zgomotului deveniseră atât de furioşi încât păreau c-au înnebunit de-a binelea…Vasele de aur şi argint, hainele de mătase şi alte obiecte trebuincioase omului, aruncate pe câmp şi prin păduri de cei ce fugeau, pentru ca să scape mai uşuraţi din mâinile urmăritorilor, nu găseau pe nimeni care să le strângă”⁶. Bela IV a scăpat cu greu cu puţini oameni şi la 18 mai 1241se afla la Zagreb, de unde scria la Roma despre,,întâmplările jalnice şi vrednice de plâns care s-au abătut asupra Ungariei”⁷.

Marea invazie mongolă a afectat şi regiunile noastre, importante atât pentru pradă, cât şi pentru faptul că reprezentau baze de atac spre alte ţări. Românii, care nu dispuneau de formaţiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificaţii corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste⁸. Urme ale trecerii mongolilor din Halici- Volânia spre Moldova au fost descoperite în nordul Bucovinei: în mai multe aşezări întărite cu şanţuri, valuri de pământ şi palisade au fost înregistrate resturi de ardere, de distrugere, datate cu puţină vreme înaintea mijlocului secolului al XIII lea⁹.

O armată mongolă condusă de Bochetor a străbătut Moldova, având drept ţel distrugerea episcopiei cumanilor. O coloană a coborât în dreapta Prutului, o alta în stânga, iar a treia pe Valea Răutului, spre Nistru. La Bâtca Doamnei, pe Bistriţa au fost descoperite lângă ruinele unei cetăţi dacice, osemintele unor oşteni cu săbii de fier. Au fost descoperite şi emisiuni monetare de la Bela IV (1235-1270), precum şi resturile osteologice ale unor locuitori care s-au apărat de mongoli cu uneltele lor agricole. Rogerius ne informează că,,Bochetor (Budjek)împreună cu alţi regi, trecând peste râul Siret, a ajuns în ţara episcopului cumanilor şi după ce a supus oastea ce se strânsese la luptă, a început să ocupe ţara în intregime¹⁰.”Alexandru Gonţa opinează că dacă s-ar efectua săpături arheologice la Odobeşti, pe Milcov, unde se presupune că s-au dat lupte grele pentru apărarea episcopiei catolice,,,s-ar scoate la iveală numeroase elemente de cultură materială care să confirme aceasta”. Cetatea şi catedrala au fost dărâmate. După aproximativ patruzeci de ani, papa Nicolae III scria în Ungaria episcopului catolic de Fermo, la 7 octombrie 1279;în acest document se spune că,,Cetatea Milcovului a fost distrusă nu de mult de numiţii tătari şi nu se mai află acolo de vreo patruzeci de ani, nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici”. Ştirea aceasta este confirmată şi de o scrisoare a papei Ioan al XXII-lea de la 4 octombrie 1332 către episcopul de Strigoniu, reprodusă în bula papei Clement al VII lea de la 29 martie 1347 către episcopul de Calacea în care se spune că episcopia şi cetatea au fost distruse până la temelii în 1241, canonicii au murit, iar feudalii locali i-au luat pământurile¹¹. După distrugerea cetăţii, Budjek a trecut în Ţara Românească. Räšid- od- Din relatează momentele mai importante ale acestei campanii. El povesteşte că Budjek ,,trecând pe drumul Karā- Ulāgh- ilor şi prin munţii de acolo, zdrobi aceste popoare Ulāgh”. Ulagh este termenul comun turco- tătaro- maghiar pentru a-i desemna pe români, pornind de la germano- slavul,,vlah”. Kara e un adjectiv turcesc (,,negru”), ce are şi accepţiunea de,,supus”,,,lipsit de independenţă”, când este aplicat altor popoare. Nu se poate stabili cu certitudine locul unde s-a desfăşurat această prima confruntare dintre mongoli şi Kara Ulagh; istoricii presupun că aceasta ar fi avut loc în regiunea munţilor Vrancei sau Buzău. De aici,,,(Budjek) intră în pădurile şi munţii Bābāk Tōk”. Numele muntelui apare sub diferite forme în diferite manuscrise: Blochet a reconstituit forma Yaprāk Tāk, care ar putea fi aplicată Carpaţilor Păduroşi dintre Galiţia şi Rutenia, unde se află şi pasul Verecke. Traducătorii sovietici au stabilit şi tradus numele sub forma Bayakbuk şi susţin că ea se referă la Carpaţii sud- orientali. O altă lectură posibilă este Bābāktok, care se apropie de denumirea maghiară Kárpatók.

Trebuie să subliniem faptul că Räšid- od- Din foloseşte expresia,,popoarele române”;,,românii erau numeroşi şi au fost întâlniţi de tătari pe un teritoriu vast, fără a avea însă un stat al lor. Ei i-au întâlnit de-a lungul mai multor graniţe, aşa cum notează istoricul persan după mărturiile celor care au participat la aceste evenimente”. După această primă confruntare, Budjek,,intră… la hotarele lui Mišeslav”. Istoricul român Dimitrie Onciul a emis ideea că Mišeslav din Djami ot- Tevarich ar fi Seneslau. De altfel, Räšid- od Din nu spune că acest Mišeslav ar fi fost omârât în lupta care a urmat; este deci posibil ca documentul latin din 1247 să se refere la acest personaj. Este clar însă că el era unul din comandanţii Ulagh-ilor dintr- una din formaţiunile incipiente, dar care dispunea de o armată organizată:,,duşmanii care stăteau pregătiţi”. După aceste două lupte, Budjek a plecat mai departe pentru a face joncţiunea cu trupele mongole din Ungaria. Se presupune că a trecut prin Oltenia, pe la Turnu Severin, a intrat în Banat, unde a întâlnit unităţile lui Buri şi ale lui Kadan pe Mureşul Inferior, apoi pe Tisa¹².

După ce au distrus Episcopia cumanilor, mongolii au intrat în Ţara Bârsei la sfârşitul lunii martie. Acolo au fost întâmpinaţi de armata voievodului Transilvaniei, care a căzut pe câmpul de luptă. Este posibil ca el să fi fost înfrânt de corpul comandat de Bochetor, care a trecut munţii prin pasul Oituz sau printr-o altă trecătoare din zona curburii Carpaţilor. Trecătorile montane fuseseră apărate fără succes de români şi secui( Olaci et Siculi), după cum stă scris în mai multe cronici occidentale¹³. În Analele lui Tholomeus din Lucca sunt pomeniţi Olleraci şi Siculi, popoare din Pannonia care locuiau în preajma Pădurilor (Silvae= munţii Riffei), care au primit misiunea de a fortifica pasurile montane pentru a nu permite o penetrare a mongolilor¹⁴. Informaţii asemănătoare se regăsesc şi la Marino Sanudo cel Bătrân şi la Paulinus din Veneţia¹⁵. Episodul despre implicarea românilor pe scena politică bulversată de ofensiva mongolă spre vest apare şi la Jehan Le Long din Ypres¹⁶. Devastarea satelor din împrejurimile cetăţii Timişoara şi din tot ţinutul până la Dunăre şi Tisa este atestată printr-un document de la 10 august 1279: este vorba de un act al lui Ladislau Cumanul prin care li se întăreşte cumanilor supravieţuitori vechile posesiuni de la Bela IV; regele le mai dăruieşte şi pământurile ,,nobililor şi ale iobagilor cetăţii Timişoara” căzuţi în luptele cu mongolii, care erau,,pustii cum au rămas de pe vremea năvălirii tătarilor… şi lipsiţi de folosinţe şi venituri”. Calea urmată de tătari este confirmată şi de scrisoarea lui Bela IV din 11 noiembrie 1264 către Inocenţiu al IV lea, în legătură cu aşezarea ordinului Ioaniţilor în Ţara Severinului¹⁷.

Räšid-od Din menţionează în opera sa operaţiunile militare comandate de Kadan şi Buri,,împotriva poporului Sāsān”; este vorba de saşii din Transilvania, care au fost colonizaţi de regii maghiari în secolul al XIII lea. Kadan intră în Transilvania pe un drum cunoscut şi folosit de localnici, de negustori şi de trupele,,imperiilor stepelor”, după cum ne menţionează şi Rogerius¹⁸:,,Regele Kadan, făcând un drum de trei zile prin păduri, între Rusia şi Cumania, a ajuns la bogata Rodna, un oraş al teutonilor, aşezat între munţi înalţi, unde se află o mină de argint a regelui, şi în care locuia mare mulţime de oameni. Cum erau încă oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme auzind de sosirea tătarilor, le-a ieşit în întâmpinare în afara oraşului, prin păduri şi munţi. Iar Kadan, văzând mulţimea lor înarmată, a dat dosul, prefăcându-se că fuge dinaintea lor. Atunci întorcându-se locuitorii cu izbândă, au aruncat armele şi au început a se îmbăta cu vin, precum le-o cere nebunia lor teutonică. Tătarii, însă, venind dintr-odată, au pătruns în oraş din mai multe părţi, căci nu aveau şanţuri, ziduri şi întărituri, şi cu toate că dintr-o parte şi dintr-alta s-a întâmplat un măcel mare, locuitorii văzând că nu se pot împotrivi, s-au lăsat cu totul în voia lor. Kadan a luat oraşul sub ocrotirea sa. Pe comitele oraşului Ariscaldus, împreună cu şase sute de teutoni înarmaţi, luaţi pe alese, i-a alăturat ostaşilor săi şi a început să vină cu ei dincoace de păduri¹⁹”. În Notitia de Epternac se spune că aceste evenimente s-ar fi petrecut în ziua de Paşti, la 31 martie 1241; este o sursă de mare importanţă şi alături de Carmen miserabile contribuie la o mai bună înţelegere a textului lui Räšid-od Din privind Sāsānii (saşii) din Transilvania. Notitia indică traseul urmat mai departe de Kadan, care la 2 aprilie devastează şi invadează Bistriţa. Apoi, ajunge la Oradea, despre care avem o multitudine de informaţii la Rogerius, şi ulterior atacă Tămaşda. Kadan este menţionat în mai multe rânduri la Rogerius, iar Buri nu. Conform lui Räšid-od Din, ştim că acesta din urmă intrase în Transilvania. Se poate presupune că Buri n-a mers pe acelaşi traseu ca şi Kadan. Notitia de Epternac menţionează un drum prin sudul Transilvaniei prin Cetatea de Baltă, de-a lungul Mureşului până înspre părţile Albei. La 11 aprilie 1241, este atacat şi cucerit Sibiul (villa Hermanni), oraş în plină evoluţie, datorată în mare parte elementului săsesc.Un număr considerabil de localităţi distruse apare menţionat şi în documentele oficiale maghiare de după marea invazie. Aşadar, Kadan devastează nordul, iar nepotul său, Buri sudul Transilvaniei. După incursiunile din Transilvania, Buri nu mai este menţionat.

Cele trei lupte cu,,poporul Sāsān” nu trebuie luate ad-litteram. Putem considera că una ar fi cea de la Rodna, alta în Ţara Bârsei, unde alături de saşi a luptat şi Posa (în documente,,Pousa”), voievodul Transilvaniei şi cealaltă la Sibiu sau prin împrejurimile acestuia, după cum se relatează în Notitia de Epternac²⁰.

După ce a cucerit Oradea şi Bihorul, Kadan porneşte spre Dunăre, unde devastează regiunea Kew, în urmărirea lui Bela IV. A prădat Bosnia, Serbia, răsăritul Bulgariei; s-a înapoiat pe malurile Tisei, pentru a-şi petrece vara în această zonă. Regiunile cucerite au fost împărţite între hanii mongoli.

,,Cu ocazia despuierii cadavrelor, găsind sigiliul regelui la Nicolae, prepozitul de Sibiu (căzut vitejeşte la datorie omorând o căpetenie tătară), Kadan, devenit la împărţire stăpân şi peste Transilvania, a pus pe clericii învăţaţi, luaţi prizonieri să confecţioneze scrisori în numele regelui, pe care le-a adresat către toţi fruntaşii români şi unguri”²¹. Una din aceste scrisori²² a fost şi cauza căderii în prizonierat a lui Rogerius.,,Căci atâta crezământ am dat certitudinii acestei scrisori încât, deşi în fiecare zi vedeam tocmai contrariul, totuşi fiindcă în ţară a survenit nebunia războaielor, nu puteam trimite oameni care să controleze zvonurile şi nu puteam să credem contrariul”²³. O altă scrisoare se adresează secuilor şi românilor ca să primească moneda bătută de el, după cum făcuseră şi saşii. Deşi autenticitatea îi este contestată, ea este valoroasă pentru faptul că îi menţionează pe români ca locuitori ai Transilvaniei. În decembrie, mongolii lui Batu-han atacă oraşul Strigoniu, pe care-l trec prin foc şi sabie.²⁴ Sub comanda lui Batu, mongolii au cucerit Buda şi au întreprins operaţiuni militare în dreapta Dunării. Kadan a continuat urmărirea regelui Bela până în Croaţia şi pe ţărmul dalmat în iarna 1241-1242. Regele Bela s-a refugiat pe o insulă în Marea Adriatică. Mongolii s-au instalat în Ungaria şi au organizat teritoriul cucerit. Localnicii reveniţi în aşezările lor au fost subordonaţi unor căpetenii tătare( reges). Satele au fost împărţite între diverşi hani( canesii), care se ocupau şi cu strângerea produselor de care aveau nevoie²⁵. ,,Situaţia din Regatul arpadian rămânea extrem de critică, astfel că nu este cu totul surprinzătoare notiţa mai mult decât pesimistă, cu iz de epitaf inserată de un analist bavarez contemporan, Hermann de la mănăstirea de la Niederaltaich, în relatarea concisă ce o face evenimentelor din 1241:,,în acest an, din regatul Ungariei, după o existenţă de 350 de ani, a fost nimicit de neamul tătarilor²⁶”. După acţiunile din Peninsula Balcanică de la sfârşitul lui1241- primăvara lui 1242, la începutul verii anului 1242, mongolii din pusta Pannoniei au efectuat o serie de raiduri în estul Austriei. Batu şi ceilalţi comandanţi tătari preconizau de ceva vreme o invazie de proporţii spre Germania; atacul a demonstrat încă o dată slăbiciunea sistemului defensiv al statelor central europene.`` ducele Friedrich de Austria a mobilizat o coaliţie antitătărască compusă din Waclav I al Boemiei, patriarhul Berthold al Aquileiei, ducele Bernard al Carintiei, contele Hermann din Baden²⁷.

La 11 decembrie 1241, la Karakorum, după o noapte de beţie şi petrecere, hanul Ögödai moare. Informat asupra golului de putere apărut chiar în inima Imperiului mongol, Batu-han a ordonat retragerea²⁸. Ungaria a fost evacuată; în apusul acesteia, maghiarii încă mai deţineau unele zone, mizând şi pe sprijin german. În Ungaria, de altfel, mongolii s-au lovit de un impediment major: aprovizionarea dificilă. Foametea s-a instalat pe zone întinse, având în vedere faptul ca lucrările agricole din 1241 au fost perturbate. Räšid-od Din povesteşte că în Ungaria şi Polonia,,domnea […] o aşa foamete şi o aşa mizerie, încât oamenii mâncau carne de copii”. Rogerius, mai avizat, ca participant direct la evenimente povesteşte în Carmen miserabile că ajunsese să consume un fel de pâine din făină amestecată cu coajă de stejar măcinată. Acelaşi Rogerius ne relatează că mongolii s-au dedat la uciderea sătenilor, după ce aceştia au strâns recolta. Johann de Columna, cărturar dominican, povesteşte că din cauza foametei prelungite, oamenii ajunseseră să mănânce cadavre umane, câini, pisici, iar unii cărturari occidentali ne oferă o imagine îngrozitoare: mamele ar fi fost aduse în starea în care îşi devorau proprii copii. Cronicile latino-maghiare ajung la concluzia că foametea ar fi făcut mai multe victime decât luptele propriu-zise sau prizonieratul29.

Retragerea din 1242 a fost organizată; mongolii au evitat zonele pe care le pustiiseră la venire, secătuite de jaf. În spatele frontului principal de acţiune, poziţiile mongole erau şubrede din cauza răscoalelor localnicilor, iar efectivele lui Batu erau insuficiente pentru a ţine sub ascultare vastele zone cucerite. Astfel, s-a renunţat la ideea ca numai căpeteniile de vază să revină în Asia şi au fost abandonate cuceririle din Europa Centrală30. O parte a efectivelor s-a retras prin Transilvani. Între timp, locuitorii ridicaseră câteva cetăţi. Noul contact cu călăreţii din stepă a fost,,cel puţin la fel de dezastruos”. Cronicarul Rogerius, luat prizonier, scria ulterior că,,în afară de câteva fortăreţe, au cuprins tot pământul, şi pustiindu-l în trecere, l-au lăsat deşert”. Sugestivă este descrierea pe care el o face oraşului Alba (Iulia), unde nu a,,putut găsi nimic altceva afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinesc vărsat cu îmbelşugare”³¹.

Oştile mongole din Peninsula Balcanică s-au retras prin statul Asăneştilor, pe teritoriile,,vlahilor”( Ulakut), după relatările lui Räšid-od Din; de la aceşti vlahi, ei au cucerit două oraşe importante: Târnovo şi Kila( Chilia). Cronica rimată a lui Philippe Mousket face referire la evenimentele din Bulgaria; acest autor pretinde că,,regele din ţara vlahilor” i-ar fi înfrânt pe mongoli, repurtând o victorie strălucită. Informaţia este dubioasă, având în vedere faptul că Koloman (Căliman) Asan, suveranul bulgar era minor şi că alte surse certifică că după invazie, ţaratul plătea tribut mongolilor. Se poate presupune că bulgarii au obţinut un succes limitat, fără consecinţe importante, hiperbolizat în opera autorului francez32.

Retragerea nu a echivalat însă cu abandonarea tuturor cuceririlor făcute între 1236-1242, ci numai a celor din Regatul arpadian, care nu fuseseră definitivate³³. Invazia lor în Europa centrală a avut drept consecinţă imediată constituirea unui stat de tip nomad în spaţiul est european cu sediul pe Volga – Hoarda de Aur;,,acest nou organism politic, reîntrupare a,,imperiului stepei” în Europa, s-a substituit dominaţiei cumane, dar în forme mult mai riguroase şi apăsătoare pentru suveranii dominaţi. Ca şi cumanii, mongolii Hoardei de Aur şi-au constituit o arie de dominaţie directă şi de hegemonie, în care au fost înglobate în diferite grade de dependenţă, multiple state şi popoare. Aria de dominaţie directă în Europa a Hoardei de Aur, la începuturile ei, a cuprins bazinul Volga, inclusiv teritoriul fostului hanat al Bulgariei Mari, stepa nord pontică şi teritoriile dintre Marea Neagră şi Marea Caspică. Spre apus, nominal cel puţin, stăpânirea Hoardei de Aur se întindea până la gurile Dunării”³⁴.

Chiar înainte de a fi desemnat noul mare han, mongolii au prădat Armenia şi Georgia. În 1243, supun în cele din urmă Sultanatul de Iconium (Konya) ³⁵.

Năvălirea tătarilor în spaţiul nostru a fost asemenea unui uragan: cumplită, dar scurtă. Moldova şi Muntenia până la Olt, probabil au rămas sub dominaţia tătarilor, dominaţie care a durat până la întemeierea Principatelor. Românii le plăteau biruri în vite şi grâne şi îi însoţeau în expediţiile de pradă³⁶.

Note:

1.Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Editura Helios, Iaşi, 1996, p.211

2.Rogerius, Carmen miserabile, în Izvoarele istoriei românilor, vol. V 1935, p. 29

3.Victor Spinei, op. cit., p. 213

4.Apud Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud estul european, Bucureşti, 1993

5.Alexandru Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur 1241-1502, München, 1983 p.69

6.Rogerius, op. cit., p. 80-81

7.Alexandru Gonţa, op. cit., p.69

8.Victor Spinei, Moldova în secolele XI- XIV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 160

9.Apud B. O. Timoščuk, Pivnična Bukovina- zemlja slav’jans’ka, Ujgorod, 1969

10.Alexandru Gonţa, op. cit.,p.47- 48

11.Ibidem, p. 48-49

12.Aurel Decei, Invazia tătarilor din 1241/42 în ţinuturile noastre după Djāmi’-ot- Tevārīkh a lui Fäzl ol-lāh Räšid-od Din, în Relaţii româno-orientale,Bucureşti, 1978, p.204-207

13.Victor Spinei, Moldova…, p.161

14.Idem, Cronicari italieni despre repercursiunile marii invazii mongole din1241- 1242 asupra românilor, în,,Studii şi materiale de istorie medie”, vol. XIX/2001, Editura Istros, Brăila, p. 177

15.Ibidem, p. 179-180

16.Ibidem, p.181

17.Alexandru Gonţa, op.cit., p.50

18.Aurel Decei, op. cit., p.200

19.Ştefan Pascu, Liviu Maior, Culegere de texte pentru istoria României, vol.1, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.32

20.Aurel Decei, op. cit., p.201-203

21.Rogerius, op. cit., p. 82

22.Conţinutul scrisorii ar fi următorul:,,Să nu vă temeţi de sălbaticii şi furia câinilor şi să nu îndrăzniţi să vă mişcaţi din casele voastre căci deşi din cauza unei neprevederi am părăsit atât tabăra cât şi corturile, totuşi, încetul cu încetul cu ajutorul lui Dumnezeu, suntem pe cale de a le câştiga din nou, pornind împotriva lor o luptă aprigă. De aceea să faceţi rugăciuni ca Dumnezeu cel îndurător să îngăduie să zdrobim capetele duşmanilor noştri”.

23.Rogerius, op. cit., p. 89-90

24.Alexandru Gonţa, op. cit., p. 70-71

25.Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII lea între cruciată şi Imperiul mongol,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 96-97

26.Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare…,p. 208

27.Ibidem, p.219-220

28.Şerban Papacostea, op. cit., p.97

29.Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare…, p.221-222

30.Idem, Moldova…,p.164

31.Idem, Ultimele valuri migratoare…, p.223

32.Şerban Papacostea, op. cit., p. 98

33.Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare…, p.223-224

34.Şerban Papacostea, op. cit., p. 98; apud René Grousset, L’Empire des steppes, p.468-469

35.Victor Spinei, Ultimele valuri migratoare…, p. 224

36.Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.1, Editura Ştiiţifică, Bucureşti, 1974, p.203-204

---