Memento
ERICH BECK
ŞI BUCOVINA
Mihai Iacobescu
(Acordarea înaltei distincţii
de Doctor Honoris Causa din partea
Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava lui Erich Beck
pentru cea mai valoroasă colecţie de bibliografie privind istoria
Bucovinei)
Înalt, masiv, monumental şi
meditativ, cu o privire încordată şi gravă, concentrată
spre interiorul fiinţei sale şi protejată de sticla
transparentă a ochelarilor, cu fruntea înaltă şi uşor ridată,
aureolată de o diademă de păr rarefiat şi ruginiu,
încă sârmos şi viguros care se armonizează cu sprâncenele groase
şi stufoase, septuagenarul Erich
Beck, împreună cu soţia sa, Ursula, au poposit pentru câteva zile
la Suceava la mijlocul lunii octombrie 2003, după ce a străbătut
aproape jumătate din Europa, venind din Germania, din Rickenbach-Hutten,
cu autoturismul său propriu, pe care, în pofida celor 74 de ani
împliniţi, l-a condus, ca întotdeauna, el însuşi, făcând un
singur popas, de-o noapte, spre a se odihni la un hotel din Budapesta.
Mai fusese de multe ori în sudul
Bucovinei. Prima oară prudent, la câţiva ani după plecarea
trupelor sovietice, prin 1959-1960. S-a aflat ani în şir în
corespondenţă cu istoricul Teodor Bălan, refugiat şi el din
Cernăuţi la Gura Humorului. L-a şi vizitat, de mai multe ori pe
inimosul şi rigurosul istoric, culegătorul şi editorul acelor Documente bucovinene şi a aflat în
sânul familiei acestuia ceasuri bune de cordială ospitalitate şi
prilej de dialog intim, captivant şi benefic pentru aceeaşi
„dragoste” fără leac, nostalgică şi comună, Bucovina
de altă dată.
De la Teodor Bălan a aflat
că, în sertarul şi pe masa de lucru a acestuia „se află
încă numeroase manuscrise gata pentru tipar, copii şi fragmente de
documente ale istoriei Bucovinei, încă nepublicate”[i].
La rugămintea istoricului român, i-a procurat şi expediat la Gura
Humorului „m ai multe fotocopii ale altor documente din arhiva austriacă
de stat din Viena, toate referitoare la istoria Bucovinei de după 1775”,
dar „din păcate – relatează Erich Beck în scrisoarea sa din 25 iunie
2004 adresată unui prieten din Suceava – Bălan nu a primit aceste
documente, deoarece statul român a avut mai mult interes asupra acestora
şi a confiscat materialele pe care i le-au trimis prin poştă”[ii].
După moartea istoricului
Teodor Bălan, în 1972, Erich Beck a corespondat şi s-a întâlnit de
mai multe ori la Suceava cu inginerul silvic George Taras Seghedin, de la
Direcţia Romsilva – acesta era un bun cărturar, îndrăgostit
şi el de istoria Bucovinei, cunoştea şi vorbea bine limba
germană şi a scris mai multe lucrări de specialitate, între care
Rezervaţiile naturale din Bucovina
(1983). Seghedin a fost unul dintre corespondenţii fideli care i-a trimis
în fiecare an informaţii şi adesea copii sau câte un exemplar din tot
ce se scria şi apărea la noi despre Bucovina.
A fost o vreme, între anii
1966-1976, când Erich Beck venea anual la Suceava: „atunci –
mărturiseşte el, într-un interviu acordat în «Bucovina literară»
– am cunoscut mai bine oraşul capitală a unei „ţări” în
care mai trăiau oameni în vechiul ritm bucovinean”[iii];
făcând o comparaţie între Suceava anilor 1966-1976 şi cea de
după 1990, Erich Beck constată că „odinioară era un loc cu
rezonanţă istorică, în care bisericile şi vechile
construcţii exercitau o profundă influenţă. Am revenit în
Suceava în anul 1990, dar atmosfera nu mai era aceeaşi. Oraşul pare
că şi-a pierdut istoria, nu mai are acel caracter deosebit. Şi
aşa a rămas până acum, deşi tinerii par să
însufleţească urbea”[iv].
Cu timpul, Erich Beck şi-a
făcut, după relaţiile fructuoase cu istoricul Teodor Bălan
şi inginerul George Taras Seghedin, mai multe cunoştinţe şi
prieteni la Suceava. Printre ei este şi istoricul literar, cărturarul
şi bibliograful Emil Satco de la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”,
autorul recentei şi valoroasei Enciclopedii
a Bucovinei (vol. I-II, 2004), care-l are printre colaboratorii externi
tocmai pe Erich Beck. Cu Emil Satco, declară Erich Beck are „o
relaţie deosebită”, fiindcă, zice el, „bibliograful Satco este
un partener deosebit”, în vreme ce „din păcate, celelalte instituţii
din Suceava, pe care am încercat să le contactez, se distrug prin
tăcere” şi „acest lucru se întâmplă, cu mici excepţii, cu
mai toate bibliotecile din România”[v].
Vizita lui Erich Beck la Suceava, la mijlocul lunii octombrie 2003 are,
însă, o semnificaţie deosebită.
La propunerea Catedrei de
Istorie, Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava a
decis să-i acorde înaltul titlu de Doctor
Honoris Causa. Erich Beck a elaborat şi publicat – în urma unei îndelungate
şi vaste cercetări efectuate, atât direct, cât şi prin
intermediul unor impresionante anchete şi corespondenţe cu prieteni
şi cunoştinţe, cu biblioteci şi centre culturale, îndeosebi
din Austria, România, Germania, URSS, Ucraina, Israel sau printre bucovinenii din diaspora – cu începere din
1966 şi până în prezent patru tomuri voluminoase (la care se
adaugă al cincilea, aflat sub tipar), cuprinzând nu mai puţin de
32.256 titluri de studii, articole, monografii, culegeri de documente, note,
însemnări, memorii, referiri şi opinii diverse, cu valoare
istorică despre ducatul în care s-a născut, a copilărit şi
vieţuit până în iunie 1940.
În iunie 1940, când sovieticii au
revendicat şi ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul
Herţei, Erich Beck – care nu avea decât 11 ani, absolvise şcoala
primară catolică germano-polonă şi era în anul I la
Gimnaziul din Cernăuţi – a plecat cu întreaga familie spre Germania,
statul conaţional al strămoşilor săi, despre care nu
ştia nimic, sau aproape nimic.
A rămas, însă, în
Bucovina, copilăria. A rămas o parte din inima lui Erich Beck. A
rămas acea „vârstă de aur” a începuturilor. Cu cei 7 ani
de-acasă, cu locul unde-a văzut prima oară lumina soarelui. Cu
primul zâmbet al părinţilor. Cu poveştile, snoavele, istorisirile
şi primele ghiduşii ale copilăriei. Cu întreaga structură
care se cristalizează şi se modelează de către cei dintâi
învăţători de neînlocuit, mama şi tata – structură pe
care se clădeşte, se completează şi consolidează
întreaga osatură a vieţii, până la moarte. De ce, oare, cu cât trec anii, oriunde şi
oricând, ne visăm mereu acasă, acolo unde am copilărit? Erich
Beck se simte el însuşi dator să se mărturisească despre
această dulce povară a copilăriei: într-o scrisoare din 19
ianuarie 2005, reamintindu-şi de ultima sa vizită la Suceava, când a
primit înalta distincţie în Aula Magna a Universităţii
„Ştefan cel Mare” din Suceava nu se poate stăpâni să nu scrie:
„Ciudat: cu cât devin mai vârstnic (era în anul când împlinea 76 de ani), cu
atât mai intens îmi dau seama ce
înseamnă Bucovina pentru mine. Într-un fel, este ţara care mă
împlineşte şi, simultan, ţara dorului neîmplinit”[vi]
(subl. ns.).
Când anume a început Erich Beck –
după ce-a plecat în Germania – să se preocupe de Bucovina?
În urmă cu 50 de ani! Da! Cu
peste 50 de ani!
După ce s-a refugiat în
Germania, s-a aflat o vreme în lagărele pentru repatriaţi la Wartha
şi Kalisch, în Silezia. În 1941 s-a stabilit la Hohensalza (Watheland),
unde se înscrie la gimnaziu în anul II. Înaintarea trupelor sovietice îl
sileşte să se mute în vestul Germaniei, iniţial la Leipzig, apoi
la Bayern. În 1947 se stabileşte la Stuttgart-Büssnau, unde se constituie
un fel de „colonie” a bucovinenilor. Erau la Büssnau, într-o suburbie a
oraşului Stuttgart, peste o sută de germani, refugiaţi din
Bucovina. Când, în 1949, exact la 20 de ani de la naştere îşi
susţine examen ul de bacalaureat la Liceul din Stuttgart îşi alegea
ca lucrare de diplomă tema Germanii
din Bucovina – o istorie economică[vii].
Reamintindu-şi despre acest
eveniment, elaborarea şi prezentarea lucrării de diplomă despre
nemţii din Bucovina, Erich Beck mărturisea în anul 2003 la Suceava:
„Cea mai importantă concluzie în urma cercetărilor mele, privind
germanii din Bucovina este că această populaţie nu putea fi
privită , în nici un caz, izolat. Nici una dintre grupele etnice nu poate
să fie privită, analizată, izolat, pentru că a existat o
influenţă reciprocă, enormă, între grupele etnice din
Bucovina. Această concluzie nu m-a transformat în situaţia de a
studia problemele altor grupe etnice, pentru că îmi lipsea literatura de
specialitate. Deci, m-am ostenit, în continuare, să întocmesc un fel de
catalog (indice), care, cu timpul, a devenit bibliografie”[viii]
(subl. E. B.).
Şi, încă ceva
interesant: Erich Beck n-a urmat nici una din specializările universitare
cu profil umanist. Dimpotrivă. S-a orientat spre ceea ce l-a obligat
atunci, viaţa spre o specializare tehnică. A început studii
universitare în domeniul chimiei. Le-a întrerupt din motive de sănătate
şi s-a înscris la Academia de Ştiinţe Economice la Apowi, în
Wilhelmshaven şi Şcoala Superioară Tehnică, din Stuttgart
şi Tübingen. A fost rând pe rând muncitor în anii studenţiei,
şef de birou la o Societate de Asigurări, director comercial la o
firmă de construcţii de maşini, coproprietar la o întreprindere
de îmbrăcăminte. Şi în toate aceste ipostaze ale vieţii,
i-au rămas statornice dragostea şi preocupările pentru istoria
Bucovinei, pentru adunarea şi realizarea unei bibliografii ample pe
probleme şi pe ani, pe compartimentări ştiinţifice –
geologie, geografie, etnografie, istorie, aspecte privitoare la toate domeniile
vieţii şi activităţii umane, economie, finanţe,
comerţ, administraţie, fenomene sociale, juridice, culturale,
religioase, date şi informaţii despre localităţi, despre
personalităţi, instituţii, ca, de pildă, şcoală,
biserică, presă, societăţi, partide etc.
Despre semnificaţia acestei Violon d’Ingres („Vioara lui Ingres”), Erich Beck
mărturisea la Suceava: „Între viaţa profesională şi activitatea mea
privată ca istoric, ca scriitor etno-geografic, nu există nici un fel
de legătură. Practic, totuşi, aceea că activitatea
extraprofesională aducea o atenuare spirituală vieţii
profesionale dure”[ix].
… Aşadar, mărturisea
Erich Beck în „Bucovina literară” a doua zi după primirea înaltei
distincţii, „titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din
Suceava este pentru mine o surpriză mare, de proporţii. Văd prin
aceasta, spunându-mi-se «Mulţumesc frumos», deschis pentru munca mea
dedicată Bucovinei. Cred că este şi o răsplată pentru
ajutorul pe care l-am dat în anii 60-70 multor persoane din Bucovina… Sunt pur
şi simplu mândru că Bucovina, prin Universitatea suceveană, m-a
răsplătit pentru munca mea”[x].
În acelaşi sens, într-o scrisoare din 28 noiembrie 2005, trimisă unui
prieten, la Suceava – rememorând clipele decernării titlului de Doctor
Honoris Causa, zilele în care a fost oaspetele istoricilor Ştefan Purici,
şeful Catedrei de Istorie şi Mihai Iacobescu, membru al
aceleiaşi catedre şi prorector al Universităţii – Erich
Beck scria: „Mă gândesc, adesea, cu încântare la zilele anului 2003, când
mi-am putut petrece timpul la Suceava; totul a fost pentru mine „în patrie”,
ceva care nu se poate găsi în Germania. Sub acest aspect, germanii sunt
destul de reci şi lipsiţi de sentimente”[xi].
Pe de altă parte, Erich Beck
este conştient aşa cum scria în 1963 într-o valoroasă lucrare
istorică Bucovina – ţară
între Orient şi Occident, că aceasta „a fost odinioară o
imagine fidelă a Monarhiei Austro-Ungare, care domina multe popoare”, iar
azi „Bucovina este o ţară a trecutului. Prezentul ei îl
reprezintă amintirile, iar viitorul – speranţa reîntoarcerii la
libertate”[xii].
Erich Beck a trimis pentru
Biblioteca Almei Mater Sucevensis toate scrierile sale, inclusiv acele masive,
tomuri de bibliografie închinate Bucovinei, iar semnatarului acestor rânduri –
Füscher, Weltgaschichte în 36 de
volume.
Însă, venirea lui Erich Beck
la Suceava, dincolo de bucuria prilejuită de primirea titlului de Doctor
Honoris Causa are, în subsidiar, şi o întâmplare mai puţin şi de
foarte puţini ştiută, care arată că de cele mai multe
ori satisfacţiile, împlinirile cer sacrificii, jertfe, întocmai ca în
legendarul Meşter Manole, care spre a izbândi zidirea şi isprăvirea
Mănăstirii de la Curtea de Argeş a fost nevoit să-şi
clădească între pietrele falnicei sale construcţii ceea ce avea
mai drag, dragostea vieţii lui, pe Ana, soţia, jumătatea
fiinţei sale. În cazul nostru, Erich Beck, păstrând proporţiile
cuvenite, a fost jefuit în drum spre Suceava în hotelul unde a făcut
popasul pentru o noapte de odihnă, la Budapesta: nimeni dintre cei care
l-au întâlnit, l-au privit şi l-au văzut fericit la Suceava, n-au
bănuit că, aşa cum aflăm dintr-o scrisoare, din 25 iunie
2004, că „în ultima mea călătorie, la Budapesta mi-a fost dat
să am parte de o şedere total neplăcută. Urmările
le-am cunoscut imediat după întoarcerea acasă, în Germania. Nu numai
că ne-au fost furaţi banii de cheltuială, încât ne-a fost
frică să călătorim până la Suceava, ci ne-au fost
jefuite cardul pentru căile ferate, cartea de credit, conturile legitime.
Momentan suntem total goliţi de toate economiile. Nu ne permitem să
ne cumpărăm decât, numai din când în când, câte o carte, căci în
Germania, cărţile au cunoscut în ultimii ani preţuri fantastice”[xiii].
Dacă, totuşi, despre o
astfel de întâmplare atât de neplăcută, petrecută la Budapesta,
Erich Beck a îndrăznit să scrie mai târziu, aproape după un an
de la vizita sa în Suceava, în schimb, în prima scrisoare din 4 noiembrie 2003
soţia sa, Ursula, nu contenea să mărturisească faptul
că „suntem încă în întregime copleşiţi de ospitalitatea de
la Suceava” şi că „excursia de la Râşca, realizată
împreună cu Mihai Iacobescu şi Ştefan Purici a fost pentru noi o
înaltă şi unică bucurie, inclusiv întâlnirea cu stareţul,
părintele Mihail Bălan, dar înainte de toate cu maica Rafaela, acest
monument de iubire umană…”, apoi „actul ceremoniei din Aula Magna,
arhiplină de studenţi şi profesori, primirea şi
discursurile interesante m-au emoţionat foarte mult. Îmi este greu să
exprim ce am simţit când, cel ce-a prezentat Laudatio, l-a comparat pe soţul meu cu un monolit – cu
adevărat un monolit de Bucovina… Îmi permit să vă scriu că
soţul meu nu a aspirat la titlul de Doctor Honoris Causa, nici nu s-a
gândit la el vreodată, însă, în ochii şi mintea mea l-a meritat
în mod onest”[xiv] –
ceea ce este şi convingerea noastră deplină.
*
Venită la 5 ani după
ce, în 1998, Universitatea din Bucureşti conferea titlul de Doctor Honoris
Causa unui alt fiu de seamă al Bucovinei, istoricul Emmanuel Turczynski (1919-2002)[xv],
propunerea grupului de istorici suceveni de la Facultatea de Istorie şi
Geografie, ca Erich Beck să fie onorat cu acelaşi titlu a fost
avizată de Senatul Universităţii „Ştefan cel Mare” din
Suceava în luna aprilie 2003, iar în ziua de 22 noiembrie acelaşi an, în
Aula Magna i s-a conferit titlul şi diploma.
Comisia de acordare a titlului de
Doctor Honoris Causa domnului ERICH BECK a fost constituită prin Decizia
nr. 37 din 27 aprilie 2003 a Senatului Universităţii „Ştefan cel
Mare” din Suceava şi a avut următoarea componentă[xvi]:
Preşedinte: Prof. univ. dr.
ing. Emanuel Diaconescu, Membru
Corespondent al Academiei Române, Rector al Universităţii
„Ştefan cel Mare” din Suceava;
Membri: - Academician Ştefan Ştefănescu,
Universitatea Bucureşti;
- Academician Alexandru Zub, directorul Institutului
de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi;
- Academician Gheorghe Platon, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iaşi;
- Prof. univ. dr. Dimitrie Vatamaniuc, Membru de onoare
al Academiei Române, Directorul Centrului de Studii „Bucovina” din
Rădăuţi;
- Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, Prorector al
Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava;
- Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
Pe baza Raportului elaborat de membrii comisiei s-a întocmit şi citit
de către prof. univ. dr. Mihai Iacobescu, prorectorul
Universităţii „Ştefan cel Mare” următorul Laudatio, din care sintetizăm:
Domnul Erich Beck s-a născut la Cernăuţi, în fosta
capitală a Bucovinei istorice, la 27 august 1929, într-o familie de
funcţionari: tatăl, Adalbert
lucra la Finanţe, iar mama sa, Emilia
– la Căile Ferate Române.
Între anii 1936-1940 a frecventat
şi absolvit şcoala primară mixtă, catolică,
germano-polonă, apoi s-a înscris la gimnaziul German din
Cernăuţi.
Evenimentele tragice din vara
anului 1940, când partea de nord a Bucovinei a fost invadată de trupele
sovietice şi anexată la URSS, determinând strămutarea familiei
Beck în Germania în toamna aceluiaşi an. După o perioadă de
şedere în lagărele pentru repatriaţi din Wartha şi Kalisch
din Silezia, în 1941 se stabileşte în localitatea Hohensalza, în
Wartheland. În anii 1941-1945 frecventează gimnaziul, înscriindu-se direct
în anul II de studiu, întrucât primul an îl absolvise la Cernăuţi.
Înaintarea trupelor sovietice şi primejdia de-a rămâne în zona de
ocupaţie, obligă familia Beck să se refugieze în vestul
Germaniei, iniţial la Leipzig, apoi la Bayern. În căutarea unor
repere morale şi piloni de stabilitate comunitară, în anul 1947 se
mută la Stuttgart-Büssnau. Aici se aşezaseră numeroşi
refugiaţi bucovineni, care au înfiinţat un fel de „colonie” a
bucovinenilor. În anul 1949, Erich Beck susţine examenul de bacalaureat la
Liceul din Stuttgart.
După absolvirea liceului
participă, ca muncitor, la reconstrucţia Universităţii
Tehnice din Stuttgart, la care se înscrie în anul universitar 1950/1951, la
Facultatea de Chimie. Din motive de sănătate, în 1951 este nevoit
să-şi întrerupă studiile. Se înscrie apoi la Facultatea de
Ştiinţe Economice la Apowi, în Wilhelmshaven şi la Universitatea
Tehnică din Stuttgart.
Activitatea profesională
şi-o începe în 1957, ca şef de birou la o Societate de Asigurări
Economice. În 1961 devine director de vânzări, apoi director economic al
unei întreprinderi de construcţii de lemn. Mai târziu, devine coproprietar
al unei întreprinderi de îmbrăcăminte. Din 1994 se stabileşte la
Rickenbach-Hutten, unde trăieşte şi în prezent.
În paralel cu activitatea
economică, domnul Erich Beck se implică în studierea trecutului, în
special a istoriei Bucovinei, într-o perioadă în care, în Germania,
Bucovina era un cuvânt care nu putea fi rostit decât în şoaptă pentru
refugiaţii bucovineni, între cunoscuţi şi prieteni. Se
interesează despre tot ce se scrie şi publică despre Bucovina –
şi încă nu numai în noua sa patrie, ci şi în Austria, România,
Israel, ori printre bucovinenii din diaspora. Începe să publice el
însuşi primele studii şi articole despre Bucovina. Începutul îl
constituie, în 1954, lucrarea Germanii
din Bucovina. Grupele etnice şi economia lor în oglinda istoriei (Das Deutschtum des Buchenlandes. Die
Volkgruppe und ihre Wintschaft im Spiegel der Geschichte). În 1961
publică studiile Coloniile şi
viaţa economică a germanilor bucovineni: proiect pentru o istorie
economică a coloniştilor germani din Bucovina (Siedlung und Wistschaft der
Buchenlanddeutschen: Gedanken zu einer Wirtschaftsgeschichte der deutschen
Siedler in der Bukowina) în revista „Der Südostdeutsche”, nr. 22-24/1960; O statistică a grupului etnic al
germanilor bucovineni din anul 1940 (Eine Statistik der Buchenlanddeutschen
Volksgruppe aus dem Jahre 1940), în “Der Südostdeutsche” din 1961, nr. 15; Senzaţie literară la ospiciul din
Cernăuţi: amintiri despre “Cazul Oiehowicz” (Literarische Sensation aus dem Irrenhaus in Czernowitz: Erinnerungen an
den “Fall Oiehowicz”), în “Der Südostdeutsche”, nr. 4, 5, 1962.
Făcându-se cunoscut
şi apreciat pentru contribuţiile sale în domeniul istoriei Bucovinei,
Erich Beck a fost invitat să colaboreze la volumul aniversar: Ţara Fagilor: 150 de ani de germanitate
în Bucovina (Buchenland:
Kundertfünfzig Jahre Deutschtum in der Bukowina). Studiile sale cuprinse în
acest volum, Germanii bucovineni în cifre
(Die Buchenlanddeutschen in Zahlen), Corporaţiile
şi sistemul cooperatist în Bucovina: sistemul corporatist (Das Zunft – und
Genossenschaftswesen in der Bukowina: Das Genossenschaftwesen) şi Despre istoria economică a germanilor
în Bucovina (Zur Wirtschaftsgeschichte der Deutschen in der Bukowina)
excelează prin comentarii şi observaţii fine asupra fenomenului
economic în Bucovina, în general, şi a istoriei sociale a bucovinenilor,
în special.
Ca un fel de piatră
de hotar a nostalgiilor, a gândurilor, dezamăgirilor şi
speranţelor sale, drept un reper al procesului de recuperare a ceea ce a
fost sau s-a dorit să fie Bucovina, în anul 1963, Erich Beck publică
volumul Bucovina – ţinut între
Orient şi Occident (Bukowina – Land zwischen Orient und Okzident (Ein
Bildband), tipărit în Editura Pannonia din Freilassing şi
Salzburg.
Domnul Erich Beck este
bine cunoscut specialiştilor de limbă şi literatură
germană din România, în special universitarilor ieşeni, cu care are o
colaborare de peste două decenii. Astfel, “cel mai mare bibliograf pe care
îl are Bucovina”, potrivit aprecierilor contemporanilor, a publicat în
ţara noastră mai multe studii, dintre care menţionăm Bibliografia limbii şi literaturii
germane din Bucovina (Bibliographie zur Deutschen Sprache und Literatur in der
Bukowina), inclus în volumul Tradiţii
lingvistice şi literare de limba germană în Moldova de Nord
(Iaşi, 1983); Limba şi
literatura germană în Bucovina: o bibliografie (Deutsche Sprache und
Literatur in der Bukowina: eine Bibliographie), cuprins în lucrarea Interferenţe culturale româno-germane
(Iaşi, 1986); Limba şi
literatura germană în Bucovina: o bibliografie a literaturii secundare
(Deutsche Sprache und Literatur in der Bukowina: eine Bibliographie der
Sekundärliteratur. Teil 2: 1981-1985 (Mit Nachträgen), tipărit în
volumul Peisajul cultural bucovinean:
Studii privind literatura de limbă germană a Ţării Fagilor (Kulturlandschaft Bukowina: Studien zur
Deutschprochigen Literatur des Buchenlandes), care a apărut la
Iaşi, în 1990.
Totuşi, nu aceste
studii valoroase au făcut ca universul istoriografiei contemporane să
fie luminat de o stea, ce concentrează şi iradiază un spectru de
informaţii extrem de diverse privind Bucovina. Erich Beck poate fi
considerat cu adevărat Patriarhul bibliografiei bucovinene. Timp de peste
patru decenii el a adunat şi continuă să adune informaţii
referitoare la tot ce a apărut şi apare în orice colţ al lumii,
relativ la Ţara Fagilor şi la oamenii acestui ţinut. Rezultatul
acestei munci titanice, pusă la dispoziţia specialiştilor,
publicului larg şi împătimiţilor de problematica
bucovineană se regăseşte în patru tomuri ample: Bibliografia etnografică a Bucovinei:
Literatura până în anul 1965 (Bibliographie zur Landeskunde der Bukowina:
Literatur bis zum Jahre 1965), München, în 1966 (378 p.); Bibliografia culturală şi
etno-geografică a Bucovinei: Literatura din anii 1966-1975 (Bibliographie
zur Kultur und Landeskunde der Bukowina: Literatur aus den Jahren 1966-1975),
Dortmund, 1985 (534 p.); Bibliografia
culturală şi etno-geografică a Bucovinei din anii 1976-1990;
(Bibliographie zur Kultur und Landeskunde der Bukowina 1976-1990) 1999,
Harrassowitz, Wiesbaden (843 p.) şi Bibliografia
culturală şi etno-geografică a Bucovinei, 1976-1990, vol. II
(Bibliographie zur Kultur und Landeskunde
der Bukowina 1976-1990), Teil, 2, Biographische Texte, 2003, Harrassowitz,
Verlag, Wiesbaden, 632 p.
Prin eforturile şi
generozitatea autorului, aceste volume au ajuns în principalele biblioteci din
România, inclusiv în Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare”
din Suceava, căreia Erich Beck i-a dat toate lucrările sale de
până la această dată. Fără consultarea lor astăzi
nu se poate imagina realizarea unui studiu cu adevărat
ştiinţific despre Bucovina.
Prin rigurozitatea,
unicitatea, proporţiile şi însemnătatea ei, bibliografia
Bucovinei reprezintă un monolit tot atât de durabil ca şi piatra
Carpaţilor şi numele acestui monument fără moarte
poartă un nume pe care îl cinstim astăzi şi întotdeauna – Erich
Beck.
P.S.
Publicăm, în
continuare, Răspunsul lui Erich Beck
în limbile română şi germană (în traducerea conf. univ. dr.
Florin Pintescu şi cu verificarea Comunităţii germanilor din
Suceava).
Acordarea titlului onorific de Doctor
Honoris Causa este cea mai înaltă recunoaştere academică pe
care o poate oferi o Universitate. Vă mărturisesc că încă
îmi apare ca un miracol faptul că am primit o asemenea recunoaştere.
Imboldul muncii mele ştiinţifice şi a eforturilor mele personale
pentru Bucovina vor continua. Găsesc mulţumire în a ajuta alţi
oameni, alţi bucovineni, cu care destinul nu a fost atât de generos cum a
fost cu mine. De asemenea, mă simt fericit şi mulţumit cu munca
de finalizare a bibliografiei, deşi acest demers nu se va sfârşi,
practic, vreodată. De aceea, consider că acordarea titlului de Doctor
Honoris Causa de către Universitatea Suceava constituie o încoronare a
muncii mele şi văd în acest lucru şi un act ce mulţumire
foarte târzie pentru eforturile mele puse în slujba Bucovinei.
Există tradiţia ca cel încununat cu
acest titlu să ţină o prelegere, iar eu mi-am ales un domeniu
adiacent muncii mele, referindu-mă la fenomenul de „istoriografie
naţională”. Acesta este o formă de scriere a istoriei
practicată de clasa politică din estul Europei până la
schimbările politice din anii '90. După 1990 au apărut în grupul
istoricilor care tratează despre Bucovina nume noi, iar vechii istorici
continuă să scrie eliberaţi de fostele precepte politice. S-a
ajuns astfel să se scrie despre diverse aspecte politice şi sociale
ale istoriei Bucovinei, care nu au fost niciodată tratate până acum.
Doresc să compar Bucovina, istoria ei, cu un copac care se dezvoltă
de secole, supravieţuind tuturor anotimpurilor şi încercările.
În primăvară înfloreşte, în vară înverzeşte, în
toamnă este plin de fructe, iar în iarnă rezistă. An după
an adaugă câte un nou inel tulpinii sale. Acest copac puternic, maiestuos
– l-aş numi fagul – care a dat numele ţinutului Bucovina. Şi
cine poate descrie acest copac? Conform tradiţiei, bineînţeles
că numai istoricii. Conform naţionalităţilor trăitoare
aici, în jurul copacului vor fi patru istorici: un român, un ucrainean, un
german şi un evreu, studiind, cercetând şi scriind despre acesta.
Şi astfel, vom avea patru istorii: una românească, una
ucraineană, una germană şi una evreiască. Există
totuşi un singur copac, însă unghiurile din care este privit sunt
diferite. Nu mă exprim împotriva unei istorii a românilor în Bucovina, dar
de ce să ne concentrăm asupra accentelor şi momentelor decisive
ale istoriei românilor din Bucovina, atunci când vorbim despre istoria
Bucovinei? Şi acest fapt este valabil şi pentru ucraineni, germani
şi evrei. Din păcate, nu se face nici o excepţie.
De ce trebuie întotdeauna aplicată o
coloratură naţională? Categoric, Bucovina nu merita asta. De la
oamenii de ştiinţă se aşteaptă o percepţie
distanţată faţă de fenomenul naţionalismului. Fiecare
poate fi naţional dar nu naţionalist.
Istoria primei jumătăţi a
secolului XX a adus dovezi suficiente şi triste umanităţii. De acestea
nu a scăpat nici Bucovina, unde naţionalismul nu era un mod natural
de manifestare, cel puţin până în 1918. Practic, Bucovina s-a
manifestat ca provincia extrem-estică a Imperiului Austriac, având
sentimentul clar al „apartenenţei de grup”, un parlament propriu, o
guvernare proprie, interese generale comune, sociale şi culturale,
acceptate unanim de întreaga
populaţie, care începuse deja să conştientizeze apartenenţa
el specială. Cineva era mai întâi bucovinean, apoi german, român,
ucrainean etc. Există exemple numeroase şi interesante despre
această „conştiinţă de sine” cetăţenească.
Ne aducem aminte că după 1918 primarii români care au venit în
Bucovina să instaureze noua ordine politică şi culturală a
statului căruia Bucovina îi aparţinea acum, au fost numiţi
„regăţeni” şi consideraţi de noi, bucovinenii, ca
străini. Toţi bucovinenii, indiferent de etnie, se manifestau la fel.
Sintagma „noi, bucovinenii” era ceva permanent şi oricine citeşte
presa anilor '20-'30 din secolul trecut, o poate întâlni. Copil fiind, aveam
prieteni români, ucraineni, evrei, polonezi şi mi-am păstrat
până astăzi capacitatea de a înţelege toate limbile care se
vorbeau în Cernăuţi.
Şi atunci, de ce naţionalismul?
Naţionalismul este o găselniţă a secolului XIX, până
atunci neexistând unităţi (grupuri) etnice bine definite. Existau
doar uniuni constituţionale care, sub conducerea unei familii
aristocratice, aveau propriile caracteristici culturale, lingvistice şi
regionale. Astfel, „roman” era locuitorul Imperiului Roman, chiar dacă el
era got, celt sau gal. Întotdeauna, majoritatea a dat denumirea
entităţii statale, a orientării culturale, a
conştiinţei naţionale, înglobând minorităţile
conlocuitoare. Cu asemenea exemple s-au întâlnit şi românii. Cine
trăia în estul Carpaţilor atunci când prinţul Dragoş a
cucerit regiunea şi a întemeiat Moldova? O majoritate a dat identitate
locului, cucerind minoritatea. Cum se prezentau slavii din ţinuturile de
graniţă estice ale Imperiului Roman? Erau populaţii constituite
dintr-un amestec de sciţi, sarmaţi şi germanici (în unele
regiuni din estul Elbei) care au fost părăsite de căpeteniile
militare care s-au alăturat armatelor germanice în marşul lor spre
capitala Imperiului Roman. Nu existau popoare „în sine”, existau ca atare doar
armatele germanice. Acolo unde naţionalismul etnic este aplicat, ajungem
la situaţia întâlnită în ultimii ani în fosta Iugoslavie, despre a
cărei dureroasă istorie recentă ne amintim din păcate prea
rar.
Revenind la Bucovina, în acei mulţi ani
cu relativă linişte şi condiţii bune din punct de vedere
economic şi social, s-au dezvoltat anumite similarităţi la toate
etniile bucovinene. Nişte exemple banale ilustrează această
aserţiune. Expresia „Ahi, pacati"! a fost folosită de toate
etniile numai în Bucovina, dar Ahi era polonez şi Pacati era numele
primului călău din Cernăuţi. Care bucovinean nu cunoştea
jocul de cărţi Taroc? Inclusiv copiii cunoşteau acest joc, care
putea stârni mari emoţii.
În prezent, nu trece nici o
săptămână în care în ziare germane, austriece sau elveţiene
să nu se scrie măcar o frază despre „toleranţa
bucovineană”. În consecinţă, în exterior există o adevărată
„imagine” a Bucovinei determinată în mare parte de importanţi
scriitori ca de ex. Rose Auslander care vorbea despre „teritoriul
multilingvistic de la Prut” sau Celan cu cuvintele sale „vin dintr-o
ţară în care trăiau oameni şi cărţi”.
Mă întreb dacă într-adevăr
lucrurile au stat aşa, dacă viaţa cotidiană corespundea
idealului înalt de toleranţă despre care se vorbeşte în cadrul
„fenomenului Bucovina”. Deoarece sunt bucovinean, probabil nu sunt în stare
să judec obiectiv această problemă, dar sunt convins că
cercetători independenţi ar constata şi astăzi că
bucovinenii sunt „altfel”. În ultimul timp sunt multe voci care spun că
acest lucru este o consecinţă a unei nostalgii, dar trebuie să
existe şi un fundament pe baza căruia a apărut acest fenomen. Ar
fi important să se cerceteze acest fundament. Ar fi important să fie
întrebate persoanele care mai trăiesc şi care au trăit în
Bucovina până în 1940 asupra acestui fapt (fenomenul Bucovina).
Vreau să expun un exemplu tipic din
copilăria mea. Tatăl meu a fost un om cu o atitudine
naţionalistă. Era funcţionar la finanţe, dar şi
funcţionar la NAF (Frontul Naţional Muncitoresc), echivalentul în
Bucovina a NSDAP-ului (Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German) din
Germania. Dar casa noastră era frecventată de români, ucraineni,
poloni, evrei, fără să se facă vreo diferenţiere sau
fără să existe vreun resentiment faţă de ei. Îmi
amintesc de seratele senine la care limbile de conversaţie se succedau ca
şi băuturile. Una dintre tipurile de muzică favorite în familia
noastră era muzica populară română. În toamna anului 1939
tatăl meu oferea azil la trei soldaţi în uniformă poloneză
(loc de dormit, mâncare, bani) iar aceasta în calitate de german „convins”
(naţionalist).
Când am ajuns în 1940 în Germania, în
ţara despre care auzisem atâtea lucruri bune, întâlnirea cu această
ţară a fost puţin dezamăgitoare. Cuvântul „poftim” se
părea că era necunoscut aici. Noi eram, expresis verbis, „ţigani”. A durat
mulţi ani până când ne-am obişnuit cu atmosfera rece de acolo.
Martor al „fenomenului de toleranţă
Bucovina” este în primul rând literatura de aici din anii '20 şi '30.
Cunoscută este literatura în limba germană, dar şi celelalte
literaturi (română, ucraineană, evreiască) ajungeau la cele mai
înalte cote în această perioadă. Aduc în discuţie doar câteva
nume magice: „Gruparea Iconar”, Irina Vilde, Itzik Manger, Olga Kobilanska
şi Elieazar Steinbark.
Pe atunci se făcea deosebire doar între
„bine” şi „rău” nu între catolic şi ortodox, român şi
german, cel puţin nu în viaţa privată. Oare acesta este
fenomenul Bucovina?
Îmi este frică de viitorul politic al
Bucovinei. România vrea să intre în UE şi dacă
reuşeşte să se întoarcă înapoi în comunitatea
central-europeană, noua graniţă a UE va fi aici, cu Ucraina.
Este inadmisibilă construirea unei noi Cortine de Fier, dimpotrivă,
este important să aibă loc un schimb fructuos de idei pe plan
cultural, social etc. O demarcare exigentă între Cernăuţi
şi Suceava probabil ar însemna o separare definitivă a Bucovinei, cea
ce ar însemna faptul că Bucovina ar deveni doar o relicvă
istorică.
Regiunea Schwaben a pus prin parteneriatul
Suceava-Cernăuţi-Augsburg o bază pozitivă care sper că
şi în viitor va contribui la unirea spirituală şi la un schimb
liber peste graniţe.
NOTE: