Logos şi filosofia istoriei
îN abordările contemporane
ale gândirii patristice
Bogdan Baghiu
Ceea ce-mi propun în acest expozeu
este să punctez doar câteva momente din teologia antropologică a
Sfinţilor Părinţi şi modul în care filosofia şi
teologia contemporană se raportează la acest demers antropologic.
Voi începe printr-o
observaţie metodologică şi anume : aceea că o caracteristică comună tuturor
formelor de umanism o reprezintă faptul că acestea se instituie ca
schimbări organice ale modului de meditaţie asupra antropologicului
şi a prezenţei sale istorice.
Gândirea filosofică
contemporană a adus în scenă o multitudine de forme şi de
modalităţi în definirea umanismului. Cele mai prezente fiind cele de
manual care au în vedere o anumită parte „oficială” a
umanismului, considerând umanismul un curent filosofic prerenascentist,
apărut în Italia şi care încercă să recupereze
antropocentrismul antic a lui Protagoras, cel care proclama că: omul este măsura tuturor lucrurilor . Din păcate această
parte neoficială revendicându-se dintr-o tradiţie anti-
scolastică a aşezat umanismul
sub semnul unui spirit de frondă asupra dogmatismului creştin.
Această devalorizare a filosofiei creştine prin prisma unor
idealurile de emancipare culturală şi socială a fiinţei
umane, a condus la o serie de numeroase false presupoziţii în ceea ce
priveşte vasta concepţie antropologică creştină.
Filosofia Renaşterii a uitat de dragul emancipării, că umanismul
a constituit o culme a afirmării gândirii creştine încă de la
începuturile sale. Hristologia patristică reprezintă nu numai o
faţetă socio-culturală a restaurării umanului, ci una a
restaurării cosmice a acestuia.
Umanismul patristic este centrat
pe modul în care în jurul Logosului Întrupat s-a constituit un nou tip de situare
a omului în Univers. Christos Yannaras, marele gânditor grec, va discuta în
contemporaneitate, modul în care tradiţia patristică a schimbat
relaţia dintre om şi univers, în sensul că nu omul trebuie supus
unui proces de Personalizare, ci prin misterul Întrupării lui Dumnezeu în
om, tot universul capătă o dimensiune personalistă. Astfel,
spune Yannaras, putem vorbi nu „despre om ca un microcosmos, ci despre lume
ca un macro-om.”[i] Yannaras
va spune în acest sens că literatura patristică a ştiut
să-şi însuşească această idee a relaţiei
analogice dintre om şi lume, dar a făcut sub imperiu unei
concepţii în care înnobilarea se face de către arhetipul christic
spre univers.
Tema analogiei om-univers va fi
una foarte uzitată de gânditori renascentişti, cu predilecţie de
cei din zona filosofiei esoterice. De altfel putem spune că ideea
analogiei a guvernat filosofia umanistă a Renaşterii. Însă la
această problemă, umanismul patristic vine cu propria sa
variantă exprimată dealtfel şi în rugăciunea centrală
a creştinismului „Tatăl Nostru”, care spune: „... precum în cer aşa şi pe pământ”. Vedem aici o invocare mistică
a identităţii, a Unului, a nedespărţitului. Întruparea
Logosului este creatoarea unei noi ontologii, a unui alt mod de
existenţă, deoarece în Hristos coexistă în mod temporal, în
fiecare clipă identicul cu multiplul, umanul cu divinul. În perioada de mare efervescenţă a
gândirii patristice, Sfântul Maxim Mărturisitorul va distinge patru „împărţiri” pe care
conştiinţa umană trebuie să le depăşească :
1. între natura creată
şi cea necreată.
2. între cer şi
pământ.
3. între rai şi lumea
locuită
4. între bărbat şi
femeie
Însă toate acestea arată
că rolul umanului, al umanităţii îndumnezeite,
Logocentrice, este acela de a imstaura o
ontologie a umanului restaurat. Teza
noastră, dealtfel îşi propune să arate că umanismul
gândirii patristice se sprijină pe o astfel de ontologie a
restaurării. Iar această
ecuaţie restauratoare prin Logos a
creaţiei cuprinde şi temporalitatea.
Evanghelia Sfântului Ioan
reprezintă în acest sens un tratat de ontologie restauratoare prin
Umanitatea Logocentrică a întregii Creaţiei şi deci şi a
Istoriei.
Odată cu producerea
căderii adamice, fiinţa umană a pierdut contactul cu registrul
ontologic divin, în termenii tradiţiei mistice creştine, cu
Viaţa Veşnică. Revenirea la modul adamic de relaţionare cu
Dumnezeu doar printr-o re-instaurare a unor noi „măsuri” ale acestui plan
ontologic. Înainte de un „cer nou şi pământ nou” Apostolul Ioan înţelege
să vorbească oamenilor despre un timp nou, un Timp al Vieţii sub
care toate cele noi vor sta întru Veşnicie.
În Noul Testament apare şi
noul legământ, care este promisiunea unei Eternităţii a
Asemănării a omului cu Dumnezeu prin Persoana Divino-Umană a lui Iisus Hristos.
Întruparea lui Hristos reprezintă promisiunea făcută în chip
etern de Dumnezeu omului că acesta îi va fi asemenea prin cei „…câţi L-au primit, care cred în numele
Lui”. Simpla succesiune temporală a dorinţei
Asemănării se transformă prin asumarea de către credincios
a trăirii într-un timp Patern în Eternitatea Asemănării.
Afirmarea Raţiunii Logocentrice.
reprezintă intrarea în Eternitatea Asemănării În acest sens Christos Yannaras va vorbi în
Persoană şi Eros despre: „ transcenderea
erotică a continuităţii temporale” [ii] şi va vorbi pe larg despre „depăşirea
erotică a duratei prin Întruparea Logosului din Fecioară” [iii].
Este vorba despre un eros devenit taină a manifestării
unirii lui Hristos cu omenirea. Yannaras va menţiona existenţa unui
timp liturgic, un timp nemijlocit a „vieţii
nedespărţite” pe
care, Sfântul Maxim Mărturisitorul îl
denumeşte metaforic Ziua a Opta şi despre care va spune: „
arată modul specific a stării mai presus de fire şi de timp”.
Şi lucrul cel mai important al viziunii yannarasiene asupra temporalităţii
o regăsim în următoarea remarcă: „Întruparea
Logos-ului desfiinţează Istoria, pentru că sintetizează
„devenirea” umană în prezentul confruntării existenţiale a
omului cu adevărul, sintetizează viaţa în adevăr şi
face ca adevărul să se manifeste, să apară în
viaţă….Întruparea Logos-ului desfiinţează continuitatea
şi deplasarea, dar şi distrugerea şi degradarea timpului, pentru
că desfiinţează sfârşirea „clipei”, preschimbând
dorinţa în deplinătatea erotică a duratei.” [iv] Tocmai această
deplinătate erotică a duratei, adică manifestarea deplină a
iubirii paterne a lui Dumnezeu faţa de om prin jertfa hristică
reprezintă chemarea omului în Eternitatea Asemănării. Şi
asta face ca Afirmarea Raţiunii Logocentrice să fie de fapt prezenţa
omului în Eternitatea Iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Afirmarea
Raţiunii Logocentrice la nivelul conştiinţei umane înseamnă
de fapt răspunsul omului la Iubirea lui Dumnezeu.
Odată cu Evanghelia lui Ioan
avem nouă dimensiune a Facerii Lumii : dimensiunea Iubirii lui Dumnezeu ca factor primordial în
creaţie. Acel mereu uzitat ex nihilo reprezintă infinita
dorinţă divină a manifestării Iubirii. Putem în acest sens
să facem o analogie între ex nihilo –ul divin şi ex nihilo- ul din
care izvorăşte iubirea de dumnezeu a misticului şi care
metaforic ar putea fi numită: o smerenie a reprezentării.
Conştient că timpul este
de fapt o falsă faţetă a Eternităţii şi că
Hristos ( Logosul ) reprezintă manifestarea adevăratei
temporalităţi, Sfântul Augustin va spune într-o celebră
formulare: „Ce este deci timpul?
Dacă nimeni nu mă întreabă o ştiu, iar dacă aş
vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu”. Bineînţeles că din punct
yannarasian interogaţia augustiniană vizează numai un apofatism
al esenţei temporale, ci nu un apofatism a manifestării Personale a
temporalităţii. Tocmai acest lucru este primordial pentru teologia
mistică a Răsăritului şi anume că orice
interogaţie nu mai are valenţe retorice, ea capătă în orice
condiţie o valoare Personală. Nu mai există, aici, ideea unui nimeni al interogaţiei. Totul reprezintă un cadru a
Vorbirii neîncetate cu Dumnezeu, o situare Veşnică în Lumina
Adevărului şi dobândirea Eternităţii Asemănării.
Înseamnă participarea Fiinţei Umane la Afirmarea Raţiunii
Logocentrice.
Despre schimbarea produsă
asupra doctrinelor temporalităţii de către creştinism,
Christos Yannaras va spune: „Întruparea
Logos-ului ca nemijlocire a comuniunii personale a ziditului cu neziditul este
o „nouă” (καινή), realitate
existenţială şi, prin urmare, şi temporală: este o
secţiune în timp care desfiinţează continuitatea timpului,
temporalitatea ca înrobire a „anteriorului” şi „posteriorului” – interpune
în timp durata comuniunii „naturale, fireşti”, a omului cu Dumnezeu.
Dumnezeu intervine cu o fisură de posibilitate în realitatea
fenomenală, aparentă. Posibilitatea este relaţia
nemijlocită cu El- Întruparea este o crăpătură în
temporalitatea obiectivă, revelatoare a timpului nedimensional şi
nedespărţit al relaţiei personale, al transcenderii timpului în prezentul fără hotare
al comuniunii de dragoste. Credinţa Bisericii în „viaţa
veşnică” nu se referă la o prelungire nesfârşită a succesiunii temporale, ci la prezentul
relaţiei de dragoste, la faptul nedespărţit, nedimensional al
comuniunii erotice, adică la acel mod de existenţă care îl
restabileşte pe om în deplinătatea adevărului lui personal,
liber de individualităţii naturale, limitări ale timpului, ale
spaţiului, ale degradării şi morţii”[v] Prin Întruparea lui Hristos,
Dumnezeu îi arată omului că nu cunoaşterea binelui şi
răului îi poate conferi acestuia asemănarea lui Dumnezeu, ci
Adevărul dobândit prin Har duce omul în Eternitatea Asemănării.
Asemănarea, deci nu are un statut gnoseologic, şi nu poate fi
dobândită printr-un orgoliul a cunoaşterii, ci ea are un statut
ontologic exprimat printr-un Timp a Paternităţii Iubitoare. Dumnezeu
îl cheamă pe om la Eternitatea Asemănării din temporalitatea
omenească. De fapt prologul ioaneic ca dealtfel întreg Noul Testament reprezintă
descrierea metamorfoza timpului uman supus raţiunii diferenţei şi
neasemănării în Eternitate a Asemănării. Numai într-o
relaţie Personală cu Dumnezeu poate să se înţeleagă pe
sine.
După Yannaras, persoana are
un caracter ecstastic, adică ea va ieşi mereu în afara ei
căutând Asemănarea, până când prin acces la Raţiunea
Logocentrică va realiza că o simplu moment de Asemănare cu
Dumnezeu nu poate s-o satisfacă şi atunci va aspira neîncetat spre Eternitatea
Asemănării. Modelul christic al Noului Testament este revelator în
această privinţă. În multe momente din descrierea „vieţii
istorice” a lui Hristos, îl găsim pe acesta în rugăciune, asta
însemnând că El era conştient că vieţuind în finitudinea mundană
îşi poate pierde în orice moment Asemănarea cu Tatăl. De aceea
Hristos apelează la Voia Tatălui, care este o Voie a
Asemănării. Din acest punct de vedere putem spune că mistica
creştin răsăriteană reprezintă o voinţă de Asemănare.
Dorinţa perpetuă a misticului este Vederea lui Dumnezeu în scopul desăvârşirii
Asemănării. Pentru aceasta misticul se va dezice de ceea ce l-ar putea abate de la descoperirea
adevăratei identităţii a lui Dumnezeu. Cu privire la aceasta Dionisie
Areopagitul va spune că: „Cel
care prin excelenţă cauza oricărui lucru sensibil nu e nimic din
cele sensibile” şi
că „
Cel care este prin excelenţă cauza oricărui lucru inteligibil,
nu e nimic din cele inteligibile.”[vi] Depăşirea oricărei
modalităţi umane de cunoaştere reprezintă adevărata
premisă a intrării în Eternitatea Asemănării. În concluzie
ultimul verset al prologului ioanei poate fi considerat şi ca o promisiune
că : prin situarea într-un Timp al Paternităţii asemenea lui
Iisus Hristos, omul se va putea afirma ca fiind fiu al lui Dumnezeu
călăuzit de Raţiunea Logocentrică şi altfel va putea
sălăşlui ca Persoană în Eternitatea
Asemănării.
Prin urmare umanismul gâmdirii
patristice este prin o filosofie
complexă având un caracter restaurator asupra întregii Creaţiei.
NOTE