EUPHIDAS – European Philosophical Databases Systems

Teoria atomista a timpului şi procesul dezagregarii cosmice in acceptiunea gandirii lui Emil Cioran

Marius Cucu

Ineditul conceptiei filozofice asupra timpului sustinuta de catre ganditorii atomişti este determinat de catre radicala distantare a acestei viziuni conceptuale de axa comuna a ideilor ce abordau problematica temporalitatii in spatiul Greciei Antice. Astfel, daca pitagoricii credeau in circularitatea şi dinamica ciclica a tuturor evenimentelor istorice şi a proceselor universale, daca Zenon sustinea teza conform careia un timp discontinuu implica absenta şi imposibilitatea survenirii mişcarii, iar Platon şi Aristotel respingeau ideea unei temporalitati construite granular, din clipe atomice, perspectiva filozofica impusa de ganditori precum Democrit, Leucip sau Epicur se distinge de aceste orientari prin negarea unei ordini şi regularitati cosmice, prin respingerea, neargumentata matematic, a interpretarii timpului ca flux al unei ciclicitati universale. De asemenea, ganditorii atomişti se departajeaza, in cadrul propriilor optiuni filozofice vizand problematica temporalitatii, şi de teza intalnita la Empedocle a stingerii şi renaşterii periodice a universului, teza reluata şi dezvoltata ulterior şi in scrierile stoice.

La randul sau, intreaga literatura ne-filozofica reprezentativa pentru intervalul istoric al Antichitatii manifesta o aderenta excesiva pentru viziunea unui cosmos guvernat de armonia divina in perimetrul careia dialectica dintre stingere şi renaştere implica repetarea constanta a aceleaşi lumi sub spectrul unui echlibru absolut.

Distantat de aceste optiuni, deopotriva, cosmologice şi ontologice, atomismul propune imaginea unui timp şi spatiu infinit in interiorul carora, multitudinea nesfarşita de atomi se ciocnesc sub impactul unei tensiuni copleşitoare generand mereu alte lumi care pot fi asemanatoare dar niciodata repetabile. Aspectul inedit al acestei conceptii consta in faptul excluderii principiului rational din procesualitatea creatiei universale şi a evolutiei ulterioare definitorii pentru structurile sale. Disolutia universala este ireversibila iar lumea ce suporta procesul lent al dezagregarii va fi inlocuita la final de o alta configuratie cosmica, o noua rezultanta a dinamicii atomilor ce-şi manifesta mobilitatea sub spectrul hazardului şi contingentei.[i]

Daca la Platon dinamica mecanismului celest, evolutia spiritului uman ulterioara desprinderii de corporalitate precum şi intreaga derulare a planului istoric evidentiaza, prin intermediul unei atente cercetari, reala existenta a rationalitatii lumii, rationalitate determinata de absolutul legilor divine, pentru atomişti fiintarea lumii nu poate fi gandita drept rod al creatiei elaborate de o inteligenta absoluta, rezultanta organizata in jurul unei axe inviolabile de principii care guverneaza intregul mecanism cosmic. Astfel, pentru aceşti ganditori, nu exista, precum in cazul gandirii lui Platon, o traiectorie ,,harazita” a destinului uman ce depaşeşte survenirea mortii[ii] şi o ierarhie de valori veşnice, nerelative, un imperativ şi o vointa divina a carei neglijare determina nemijlocit curajul ,,nesabuintei” şi ratacirii umane.[iii]

De asemenea, in cadrul filozofiei atomiste, lipseşte ideea, dezvoltata ulterior de Aristotel, a unui principiu absolut responsabil pentru creatia şi mişcarea intregului univers, a unui intelect nemuritor,,neafectat şi neamestecat,care este prin esenta in act”.[iv]

Totodata, pentru atomişti, universul nu releva o disciplina structurala care ar fi determinata de o unitate primordiala, unitate definita in filozofia lui Plotin drept ,,Unul” şi postulata deasupra intelectului universal ca generator al acestuia[v], cosmosul nu evidentiaza prezenta in toate structurile sale a unei tendinte de raportare la o masura suprema, definita de Aristotel drept ,,masura primei mişcari” şi reinterpretata in spatiul gandirii creştine de Thoma d’ Aquino drept masura primei Fiinte ca masura a tuturor fiintelor.[vi]

Lumea se releva, astfel, din perspectiva filozofiei atomiste drept irepetabila, supusa hazardului şi procesului ireversibil al disolutiei universale, lipsita de un reper sau principiu absolut, norma universala postulata de o inteligenta divina. Importanta excesiva acordata acestui proces al dezagregarii şi descompunerii generale se constituie in unul dintre aspectele fundamentale ce caracterizeaza şi gandirea lui Cioran, apropierea acesteia de ideile atomiste fiind, in contextul acestei problematici, semnificativa şi evidenta. Şi pentru viziunea cioraniana ideea unui principiu universal ordonator, teza unui cosmos guvernat de ciclicitatea dictata prin vointa divina şi concretizata prin intermediul formei circulare a timpului nu se justifica.

Asemeni atomiştilor, Cioran considera ca se impune pentru elaborarea unei imagini obiective asupra universului, excluderea fundamentului rational al acestuia,negarea temeiurilor şi finalitatilor transcendente ale lumii, precum şi, recunoaşterea statutului relativ ce o defineşte. Totodata Cioran, prin respingerea tezei aristotelice care sustine ca in universala conexiune a faptelor nici un element irational nu trebuie sa se interpuna, cu exceptia cazului interventiei divine[vii], adera la ideea atomista a non-rationalitatii lumii. Şi pentru el, existenta este rezultanta hazardului şi a contingentei iar dezagregarea şi disolutia cosmica sunt inevitabile.

Contactul fiintei sale cu acest proces de stingere neincetata, de instabilitate primordiala dincolo de care se intinde vastitatea infinita a lipsei oricarui fundament ontologic determina, aspect mentionat mai sus, survenirea angoasei cioraniene, angoasa ce, deschide şi sustine la randul sau, posibilitatea caderii din timp, a desprinderii de temporalitatea care, la Cioran, nu detine aspectul granular conferit de atomişti, ci este perceputa drept flux al intre-patrunderii dintre existenta şi non-existenta, simbioza ce se dezvolta pe fundalul eclipsarii vietii de catre moarte.

NOTE